Citesc din când în când câte un text în care autorul foloseşte tot felul de locuri comune şi expresii dintr-o anumită gamă, mizând, în felul asta, pe o sporire a efectului asupra cititorilor - îl citesc şi mă minunez: chiar mai prind şmecheriile astea? Răspunsul se pare că e pozitiv: da, prind, altminteri nu s-ar mai scrie.
Una din reţete este următoarea: se merge într-un loc cât mai îndepărtat de civilizaţie, se alege un bătrân plin de riduri, cu plete şi barbă albă, lungă, i se pun câteva întrebări, se deapănă apoi povestea vieţii lui, plină de întâmplări dramatice, se adaugă zece-cincisprezece expresii care dau întotdeauna bine în astfel de situaţii („aşa a rânduit Dumnezeu”, „mâini brăzdate de muncă”, „de la începutul lumii” etc) şi gata, a ieşit un text pe care îl vor citi emoţionaţi o mulţime de oameni.
Una din reţete este următoarea: se merge într-un loc cât mai îndepărtat de civilizaţie, se alege un bătrân plin de riduri, cu plete şi barbă albă, lungă, i se pun câteva întrebări, se deapănă apoi povestea vieţii lui, plină de întâmplări dramatice, se adaugă zece-cincisprezece expresii care dau întotdeauna bine în astfel de situaţii („aşa a rânduit Dumnezeu”, „mâini brăzdate de muncă”, „de la începutul lumii” etc) şi gata, a ieşit un text pe care îl vor citi emoţionaţi o mulţime de oameni.
