Minciuni prin omisiune

Citesc din când în când câte un text în care autorul foloseşte tot felul de locuri comune şi expresii dintr-o anumită gamă, mizând, în felul asta, pe o sporire a efectului asupra cititorilor - îl citesc şi mă minunez: chiar mai prind şmecheriile astea? Răspunsul se pare că e pozitiv: da, prind, altminteri nu s-ar mai scrie.
Una din reţete este următoarea: se merge într-un loc cât mai îndepărtat de civilizaţie, se alege un bătrân plin de riduri, cu plete şi barbă albă, lungă, i se pun câteva întrebări, se deapănă apoi povestea vieţii lui, plină de întâmplări dramatice, se adaugă zece-cincisprezece expresii care dau întotdeauna bine în astfel de situaţii („aşa a rânduit Dumnezeu”, „mâini brăzdate de muncă”, „de la începutul lumii” etc) şi gata, a ieşit un text pe care îl vor citi emoţionaţi o mulţime de oameni.

De ce nu e în regulă treaba asta? Pentru că pur şi simplu e vorba de o minciună prin omisiune. Mai precis, textul prezintă doar partea idilică a lucrurilor. Un astfel de text mincinos încearcă să ne facă să credem că undeva, acolo unde noi nu putem ajunge decât cu mare greutate, trăiesc oameni care sunt complet altfel, care au principii de viaţă pe care noi le-am pierdut, care sunt una cu natura, care trăiesc ceea ce noi nu putem trăi, care discuta seara, înainte de culcare, cu Dumnezeu şi câte şi mai câte. Dar nu ni se spune că oamenii aia se îmbolnăvesc, că le cad dinții, că te înjură când îi baţi la cap, că se îmbată la fel ca orice orăşean pierdut, că sunt vicleni, că fură lemne şi multe altele. Nu frate, ei trăiesc complet altfel, aşa că imediat se trage concluzia că locul ăla unde trăiesc ei este Raiul. Nimeni nu se duce acolo iarna, când bătrânii stau cu ţuica-n nas ca să se încălzească, mănâncă mămăligă friptă pe cuptor din care au mai ros şi şoarecii, iar afară e alb-negru, trist şi fără de speranţa. Nu, întotdeauna textele astea se scriu vara, când totul e verde şi plin de flori.