Batranii

Batranii din tara asta merita cu adevarat vazuti. Sincer sa fiu, am ramas impresionat de modul in care isi duc ei vietile, dar si de felul in care incearca sa escamoteze faptul ca sunt constienti de conditia lor de oameni aflati la sfarsit. Ii gasesti oriunde, la mese, in parcuri, pe strazi, la ZOO, in institutii, prin tramvaie. Cred ca daca li s-ar interzice sa iasa o zi din casa, populatia vizibila a Germaniei s-ar diminua cu 75%. 

Sunt veseli, zambitori, imbracati cu lucruri de buna calitate, in culori care le vin bine. Intra si ies din magazine, cofetarii, cafenele, banci, berarii, librarii, conduc masini, unii chiar alearga, de zici ca a fi ca ei poate deveni un scop onorabil in viata fiecarui om. Si totusi.....

Daca vrei sa afli adevarul, e suficient sa le cauti privirile. Ochii lor nu mai au stralucirea de odinioara, privirile lor par a te fixa de dincolo. De multe ori, cand isi dau seama ca esti unul care stie, iti dau senzatia ca se agata de tine, ca si cum ai putea sa faci ceva pentru ei, sa le intinzi o mana, sa-i tragi inapoi. Am vazut privirea asta la mama, in anii dinaintea sfarsitului si nu am cum sa o mai uit vreodata. 

Priviri

În fiecare zi, mergând pe unde am treabă, mi se întâlnesc privirile cu cele ale altor oameni, necunoscuţi. Femei, bărbaţi, tineri, bătrâni - diverşi oameni se uită la mine şi eu le surprind privirile. Mi se întâmplă pe stradă, în magazine, oriunde aş merge. La semafor, când stau la rând până se face verde şi pe banda de alături aşteaptă altcineva, mi se întâmplă să mă uit la el şi el să se uite la mine. Încrucişarea privirilor - un eveniment care se petrece de miliarde de ori în fiecare zi. Mă gândeam, odată, că printre miile de necunoscuţi pe care i-am privit în ochi, preţ de o secundă, poate vor fi fost unii deosebiţi, speciali, oameni foarte buni sau foarte răi, foarte inteligenţi sau foarte proşti. Cine ştie, poate că de-a lungul vieţii mi-am intersectat privirile cu viitori criminali ori cu eroi anonimi, din cei care salvează vieţile altora şi pleacă, fără a avea nevoie de nimic. Oare să conteze cumva, pe căi neştiute, în ceea ce face omul, felul privirilor pe care le-a întâlnit? Oare este posibil ca de fiecare dată când mă uit în ochii cuiva să preiau ceva din el, o cuantă sufletească subtilă, care să se aşeze undeva, într-un ungher al sufletului meu şi să-i modifice, infinitezimal, arhitectura?