Meister Eckhart și bunul Dumnezeu

Eckhart sau Dumnezeu ca Nondumnezeu

Multă vreme s-a crezut că filozofia este un privilegiu al bărbaţilor. Cineva a contrazis totuşi această opinie, şi încă acum 650 de ani: Meister Eckhart. El ţine, ce-i drept, prelegeri în limba latină în faţa adepţilor vieţii religioase. Însă ordinul căruia îi aparţine îi dă ocazia să predice şi în mânăstiri de maici, de astă dată în limba germană. Aici, Eckhart foloseşte un vocabular îmbogăţit de el însuşi în diferite feluri, cu scopul de a le familiariza pe docilele călugăriţe cu ideile sale teologice şi filozofice. Maicile îl răsplătesc cu poezii naive şi înduioşătoare. Una din ele mărturiseşte chiar pe patul de moarte că a primit o înrâurire esenţială din partea lui Eckhart; ea a aflat de la acesta „lucruri atât de înalte şi de neconceput”, încât înţelegerea şi simţirea sa au părăsit-o.

Făcând abstracţie de astfel de lucruri pur personale, despre biografia lui Eckhart avem doar cele mai sărăcăcioase informaţii. S-a născut probabil în jurul anului 1260, sub numele de Eckhart von Hochheim, ca descendent al unui neam cavaleresc. Încă de timpuriu intră în mânăstirea dominicană din Erfurt. Pe cât se pare, el va studia în continuare la Straßburg şi Köln. Devine egumen al mânăstirii din ţinutul său natal, preluând apoi o catedră în Paris, pentru ca în 1302 să devină magister; de la acest titlu i se trage denumirea de „Meister Eckhart”. Întors de la Paris, este numit conducătorul ordinului în nou întemeiata provincie Saxonia, care se întinde din Ţările de Jos până în Livonia. În acelaşi timp, devine vicar general al Boemiei, unde îi este încredinţată sarcina unei reforme a mânăstirilor ordinului. Merge încă o dată la Paris, preia conducerea Universităţii Ordinului din Straßburg şi predă în cele din unnă la Universitatea din Köln. Moare în jurul anului 1327; mormântul său nu este cunoscut. Moştenirea sa spirituală este cuprinzătoare; ea constă din scrieri preluate în limba latină, cât şi din tratate şi predici în limba germană.

Evenimentul decisiv al vieţii lui Meister Eckhart este conflictul său cu biserica oficială. Dintotdeauna, biserica a admis numai cu greutate faptul că un gânditor poate păşi pe un drum autonom al ideilor. De fiecare dată când cineva nu se menţine pe căile tradiţionale, biserica devine neîncrezătoare, intervenind până la urmă cu toată puterea sa. Acest lucru s-a întâmplat şi cu Eckhart. Se petrece ceva care face vâlvă: un fruntaş al Ordinului Dominican este cercetat de Inchiziţie, acesta fiind un ordin care înainte se evidenţiase în diverse feluri în cadrul Inchiziţiei. La început, lui Meister Eckhart nu îndrăzneşte nimeni să-i facă ceva. Sunt urmăriţi mai întâi laicii care, influenţaţi în mare parte de ideile lui Eckhart, exprimă idei asemănătoare. În loc să li se deschidă ochii cu blândeţe, aceştia sunt înecaţi sau puşi pe rug. În cele din urmă, arhiepiscopul de Köln face o plângere către papă împotriva lui Eckhart însuşi. Este convocat un tribunal inchizitorial. Ce-i drept, mai întâi Eckhart este absolvit; ordinul său intervine energic în favoarea sa, el însuşi declarând solemn că nu a avut niciodată concepţii eretice. Totuşi după moartea lui Eckhart, papa emite o bulă în care douăzeci şi opt de afirmaţii ale lui Meister Eckhart sunt condamnate în parte ca eretice, în parte ca extrem de echivoce.

Evenimentele de la sfârşitul vieţii au făcut ca Eckhart să rămână multă vreme aproape necunoscut. Chiar şi astăzi, însemnătatea şi influenţa sa sunt mult subapreciate; în prezentările curente ale istoriei filozofiei este tratat destul de aspru. Ceea ce este luat în seamă cu precădere este traseul filozofării raţionale. Filozofii de profesie trec prea uşor cu vederea faptul că de-a lungul întregii istorii a filozofiei este prezentă o tendinţă subterană, care numai rareori iese la suprafaţă, a unui alt tip de filozofare: filozofarea mistică. Eckhart nu este primul care gândeşte în acest fel. Îl preced Plotin în secolul al III-lea, Dionisie Areopagitul în secolul al V-lea, Eriugena în secolul al VIII-lea după Cristos. Iar modul de gândire al lui Eckhart este continuat, făcând abstracţie de elevii săi direcţi, de Nicolaus Cusanus, de Jakob Böhme, de Franz din Baader. Însă filozofarea mistică se întinde cu mult dincolo de domeniul în care ea apare în mod nemijlocit. De exemplu, gândirea târzie a lui Fichte sau cea a lui Schelling şi Hegel nu ar fi fost posibile fără acel mod de filozofare pe care Eckhart îl reprezintă în mod exemplar.

Ce înseamnă însă filozofarea mistică? Evident, nu este suficient să vedem în ea numai bizarerii şi obscurităţi, speculaţie neclară şi exaltare confuză. Căci astfel nu am surprinde caracterul ei specific. Dimpotrivă: trebuie să se vadă că filozofarea mistică este un tip de experienţă, şi anume

experienţă în sensul că cineva pleacă pe drum, că păşeşte pe o cale; abia pe această cale se înfăţişează ceea ce el experimentează. Astfel, dacă vrei să înţelegi ceea ce predă Meister Eckhart, trebuie să iei în consideraţie calea experienţei sale, şi anume în aşa fel încât să nu o concepi ca pe un traseu abstract, ci ca pe o cale care poate fi parcursă în mod real.

Mai întâi, ea conduce la refuzul întregii realităţi lumeşti. Prin acest refuz, omul ajunge la „izolare”, care este un concept fundamental la Eckhart. „Ori de câte ori ţin predici, obişnuiesc să vorbesc despre izolare.” Prin urmare, calea mistică a lui Eckhart este în primul rând o cale a despărţirii, a îndepărtării. Omul trebuie să nu se mai intereseze de exterior şi să nu mai fie afectat de acesta. El trebuie să fie „golit de orice creatură”, „despărţit de toate lucrurile”; el trebuie să ajungă la o pură „uitare a tuturor creaturilor”.

În prima parte a experienţei mistice nu este vorba despre o transcendere extatică la care ar ajunge numai câţiva aleşi. Izolarea este o sarcină pentru orice om. Ea trebuie să fie realizată practic, în viaţa interioară, ca şi în existenţa de fiecare zi. Aflat în mijlocul lumii, omul trebuie să se elibereze de starea de cădere în lucruri: „lângă foc şi în staul”. În acest sens, Eckhart poate să spună: „Un maestru de viaţă valorează mai mult decât o mie de maeştri de şcoală.”

Cine ajunge la această eliberare de lume, acela obţine interioritatea pură. Comportarea mistică este „o adunare, o chemare acasă a tuturor forţelor din lucrurile risipite într-o acţiune interioară”; căci „omul poartă în mod esenţial orice adevăr în sine”.

Dar acum urmează a doua treaptă pe această cale mistică: izolarea până şi de sine însuşi, renunţarea la sine. Omul trebuie să renunţe la înclinaţiile şi dorinţele sale, la voinţa sa proprie, să se lepede de sine însuşi. El trebuie „să fi renunţat la sine”, devenind astfel pe de-a întregul senin. El trebuie să fi găsit „seninătatea”, care nu înseamnă numai liniştea sufletului, ci, în mod originar, o renunţare la sine însuşi. În ea, omul se află într-o „sărăcie a spiritului” care „nu vrea nimic, nu ştie nimic şi nu are nimic”.

Această cale are, ce-i drept, pericolele ei particulare. Căci dacă omul trebuie să renunţe la tot ce vrea, la tot ce ştie, la tot ce are, atunci ce mai rămâne din el? Oare calea mistică, aşa cum o propovăduieşte Eckhart, nu conduce în cele din urmă la un nimic pur? Eckhart îi cere totuşi omului să îndrăznească să străbată această cale. „Izolarea nu vrea să fie nimic”; ea „se sprijină pe un simplu nimic”; ea „este atât de aproape de nimic, încât între izolarea perfectă şi nimic nu poate exista niciun lucru”. Iar în măsura în care în ea se realizează esenţa proprie a omului, Eckhart poate să spună: „Întreaga noastră esenţă stă în nimic ca într-o nimicire.”

Fireşte, acest fapt nu înseamnă că, într-o astfel de negaţie extremă a lumii şi a sinelui, eul ar pieri complet. Dimpotrivă, tocmai în despărţirea de lume şi de sine, ceea ce este autentic în om, „adâncul sufletului”, „temeiul sufletului”, capătă posibilitatea de a ieşi la iveală. Eckhart încearcă să descrie acest adânc de necuprins al omului în expresii de fiecare dată noi; el îl numeşte „conducătorul sufletului”, „lumina sufletului”, „raţionalitate”, „cetăţuia sufletului”. Totuşi, niciuna din aceste denumiri nu este pe deplin adecvată obiectului; el este „mai curând nenumit decât să aibă un nume şi este mai curând necunoscut decât să fie cunoscut”.

Aici se ajunge la un punct în care gândirea lui Eckhart trebuie să devină supărătoare pentru biserica oficială. E vorba de întrebarea dacă acest temei al sufletului, numit cu atât de multe nume, este creat sau increat; dacă ar fi înţeles ca fiind increat, atunci ar exista ceva în om căruia îi revine o proprietate care trebuie să rămână rezervată conceptului strict de Dumnezeu. Eckhart nu se exprimă în mod clar asupra acestei probleme. Scânteia sufletului este desemnată atât drept „creată de Dumnezeu”, cât şi ca „increată”, ca „increabilă”. Nu este de mirare că a doua idee a lui Eckhart atrage reproşurile pe care i le fac reprezentanţii bisericii.

Eckhart aplică acum ideile sale despre interiorul sufletului asupra teologicului. Dacă omul coboară în străfundul sinelui său, el găseşte acolo, în adâncul sufletului, o relaţie nemijlocită cu Dumnezeu; „nimeni nu atinge adâncul sufletului decât singur Dumnezeu". Aceasta este experienţa fundamentală a lui Eckhart. Aceasta determină şi imaginea pe care el o proiectează despre suflet. Sufletul este de fapt de origine divină; există ceva în suflet care este înrudit cu Dumnezeu; el poartă în sine o „imagine a naturii divine” şi în măsura în care „Dumnezeu este ascuns în adâncul sufletului”, el însuşi este de natură divină.

De aceea, adâncul sufletului este locul în care sufletul îl poate cunoaşte în mod originar pe Dumnezeu. „Scânteia sufletului cuprinde lumina divină”. Dar această cunoaştere a lui Dumnezeu este dobândită numai în experienţa izolării. „Cine vrea să ajungă în adâncul lui Dumnezeu trebuie să ajungă în propriul său adânc”. Totuşi cine ajunge la o izolare atât de perfectă, acela ajunge în „apropierea lui Dumnezeu”, şi chiar la o „pură unire” cu Dumnezeu. „Dumnezeu pătrunde aici în adâncul sufletului”. Această întâlnire cu realitatea divină se realizează nu numai cu întreaga dăruire a omului, ci şi a lui Dumnezeu. El este prezent „în adâncul sufletului cu toată divinitatea sa”.

Eckhart nu oboseşte să preamărească această contopire totală a adâncului sufletului cu Dumnezeu. „Dumnezeu şi sufletul se află atât de aproape, că de fapt nu există diferenţă”, astfel încât „nicio unire nu este mai mare”. „Aici adâncul lui Dumnezeu este adâncul meu şi adâncul meu este adâncul lui Dumnezeu”; „Dumnezeu şi eu suntem una”. Fireşte, astfel de expresii sunt iarăşi stigmatizate ca erezie, de către biserica oficială.

Pornind de la unirea cu Dumnezeu, se luminează de asemenea sensul acelei nimiciri a eului care se realizează în izolare. Ea nu este o negare absolută, ci o scufundare în Dumnezeu, şi astfel o nouă naştere. „Acel suflet este nimicit care este îngropat în Dumnezeu”; „el devine tăcut numai în esenţa lui Dumnezeu”. Tocmai prin dispariţia totală a eului particular poate avea loc naşterea lui Dumnezeu în suflet; aici „Dumnezeu Tatăl naşte pe Fiul său în temeiul sufletului şi în esenţa sa şi se uneşte cu acesta”. Atât de desăvârşită este unirea care are loc prin naşterea lui Dumnezeu, încât Eckhart poate să spună: Dumnezeu „mă naşte pe mine ca el şi pe sine ca mine şi pe mine ca esenţa sa şi ca natura sa”.

Cum anume trebuie să se întîmple acest lucru nu mai poate fi explicat însă cu mijloacele tradiţionale ale gândirii. Sufletul „simte probabil că este, însă nu ştie cum este şi ce este”. Prin urmare, aici rămâne numai „neştiinţa”, „cunoaşterea prin necunoaştere”. Însă „oricît de mult se numeşte ea neştiinţă sau stare de necunoaştere, ea cuprinde totuşi mai mult în sine decât orice ştiinţă şi cunoaştere din afara sa”. Căci această nonştiinţă este ştiinţa autentică şi adevărată despre Dumnezeu. „De la ştiinţă trebuie să se ajungă la o neştiinţă şi atunci neştiinţa noastră este

înnobilată şi înzestrată cu ştiinţă supranaturală”.

Pornind de la experienţa fundamentală mistică, se poate dezvolta ceea ce poate fi numită la Eckhart teologie filozofică: speculaţia despre Dumnezeu. Despre Dumnezeu se spune mai întâi că el este fiinţa, ceea ce corespunde tradiţiei filozofării creştine. „Celui care întreabă cu privire la Dumnezeu ce este sau cine este el, i se răspunde: El este fiinţa.”

Faptul că Dumnezeu este „fiinţa pur şi simplu”, înseamnă că el este „originea tuturor lucrurilor”. Dar Eckhart merge dincolo de această idee de la sine înţeleasă pentru orice gândire creştină. Dumnezeu nu este numai creatorul fiinţării, ci şi, ceea ce este deja mai problematic, fiinţa în fiinţare; căci lucrurile create nu sunt în ele însele nimic, ele sunt numai prin graţia fiinţei lui Dumnezeu. Dumnezeu este „natura oricărei naturi, el este lumina celor care luminează, el este viaţa celor însufleţite, esenţa celor esenţiale, graiul celor grăitoare”. În cele din urmă, Eckhart face din nou o afirmaţie panteistă îndrăzneaţă, care sună eretic: „Toate lucrurile sunt Dumnezeu însuşi.” Confonn acesteia, întreaga realitate va fi înţeleasă, într-o perspectivă globală şi grandioasă, ca orientată către Dumnezeu. „Toate creaturile sunt o vorbire a lui Dumnezeu. Toate creaturile vor să imite vorbele lui Dumnezeu, în toate lucrările lor. Ele au toate o chemare de a ajunge iarăşi acolo de unde s-au ivit. În întreaga lor viaţă şi esenţă este o chemare şi o grabă de a ajunge iarăşi acolo de unde au plecat.” Acest lucru e valabil în mod deosebit în cazul oamenilor. „Esenţa lui Dumnezeu este viaţa mea. Dacă viaţa mea este esenţa lui Dumnezeu, atunci fiinţa lui Dumnezeu trebuie să fie a mea şi esenţialitatea lui Dumnezeu esenţialitatea mea.”

Aici Eckhart se loveşte totuşi de o dificultate. Căci dacă mi vrei să-L pui pur şi simplu pe Dumnezeu pe aceeaşi treaptă cu lucrurile, atunci nu ai voie să înţelegi fiinţa sa în sensul fiinţei lucrurilor create. Din acest motiv, Eckhart spune în mod explicit - în opoziţie aparentă cu propoziţia citată mai sus - că „lui Dumnezeu nu îi revine fiinţa, nici nu este o fiinţare, ci este ceva superior fiinţării”; altminteri l-ar fi pus pe aceeaşi treaptă cu lucrurile care fiinţează. Dar această superioritate, aşa crede Eckhart, poate să fie numai „spiritualul”, „raţiunea”, intellectus; căci Dumnezeu este înţeles chiar în tradiţia creştină în mod esenţial ca spirit. De aceea, pentru Eckhart, adevăratul mod de a fi al lui Dumnezeu e gîndirea care este „mai presus decât fiinţa”. Conceptul de fiinţă a fost, în cazul lui Dumnezeu, înghiţit cu totul în conceptul de gândire. „Dumnezeu este o gândire pură, a cărui întreagă fiinţă este gândirea însăşi."

Dar chiar şi această determinare a fiinţei lui Dumnezeu ca gândire nu este cu totul justificată de experienţa pe care omul o face în izolare. Din această experienţă izvorăşte mai degrabă o gândire care nu poate pătrunde către Dumnezeul înţeles ca fiinţă şi gândire. Ea se loveşte de „temeiul divinităţii”, de „deşertul liniştit”, de Dumnezeu în „adâncul său fără de fund”, de „marea lipsei de temei”.

Fireşte, aici limba este în impas. Eckhart poate să mai trimită doar la „necunoaşterea divinităţii ascunse”, la „întunecimea ascunsă a stării veşnice de ascundere”. „Dumnezeu este fără de nume, căci despre el nimeni nu poate spune şi nici înţelege ceva.” Gândirea care vrea să conceapă cel mai mult trebuie să pătrundă dincolo de conceptul lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu este „o esenţă plutitoare şi o formă a nimicului situată mai presus de fiinţă”.

Modul esenţial de a-l cunoaşte pe Dumnezeu rezidă astfel, în mod paradoxal, în „faptul că noi devenim liberi de Dumnezeu”. „Dacă îl iubeşti pe Dumnezeu în măsura în care este Dumnezeu, spirit, persoană, sau imagine - trebuie să renunţi la toate acestea.” ”Trebuie să-L iubeşti aşa cum este: ca nondumnezeu, ca non spirit, ca nonpersoană, ca non­imagine; mai mult, trebuie să-L iubeşti ca pe un Unu puternic, pur, clar, separat de orice dualitate, şi în acest Unu trebuie să ne adâncim veşnic de la un nimic la altul.”

În acest mod, izolarea a ajuns la posibilitatea ei extremă. Căci „lucrul cel mai înalt şi cel mai intim la care omul poate să renunţe este faptul ca el să renunţe la Dumnezeu, avându-l în vedere pe Dumnezeu".

Din excelenta lucrare „Pe scara din dos a flozofiei” de Wilhelm Weischedel