Alfabetul misterios - poveste din Cerașu

Au trecut aproape 140 de ani de la moartea unuia dintre marii patrioți români, fruntaș al revoluției de la 1848, pe numele lui Cezar Bolliac. Viața acestui om a fost un șir neîntrerupt de aventuri, care l-au purtat prin Constantinopol, Atena, Londra, Paris și, în cele din urmă, l-au trimis în exil pentru că îi susținuse, împreună cu Bălcescu, pe revoluționarii unguri ai lui Lajos Kossuth. A fost poet, gazetar, politician, iuncher în miliția pământeană, vornic al capitalei. A fost anchetat și închis pentru participare la „Conspirația Filipescu” din 1940, care urmărea împroprietărirea țăranilor pălmași, s-a implicat, alături de Petrache Poenaru, în Comisia pentru dezrobirea țiganilor, a fost surghiunit la Schitul Poiana Mărului, a fost membru activ în societatea secretă Frăția a pașoptiștilor. Și, lucru în general mai puțin cunoscut, a fost unul dintre primii arheologi ai României.

În 1848, Bolliac a primit de la Kossuth mai multe obiecte de valoare, printre care și un set de diamante. Ele trebuiau folosite pentru îmbunarea lui Avram Iancu, de care liderul ungur se temea, pentru că refuza constant să accepte că Transilvania e parte a imperiului și nu era de acord cu nicio negociere decât plecând de la condiția de bază a păstrării limbii române ca limbă oficială. Bolliac îl cunoștea bine pe Avram Iancu și a promis că va încerca să-l înduplece cu ajutorul obiectelor de preț. Istoria nu consemnează toate amănuntele, dar se pare că Iancu a refuzat propunerile lui Bolliac și, drept urmare, acesta din urmă i-a trimis lui Kossuth înapoi bunurile încredințate, mai puțin o parte din diamante. În 1850 a izbucnit un scandal de pomină, Bolliac fiind acuzat că a folosit diamantele în interesul revoluției. Acuzațiile l-au urmărit până la moarte, fiind relansate periodic, cu fiecare încercare a lui de a candida la parlament.

În 1864, Alexandru Ioan Cuza semnează decretul pentru înființarea Comitetului Arheologic din România. Președinte pe viață este numit Nicolae Mavros, iar în structura de conducere sunt numiți Vasile Alexandrescu Urechia, Alexandru Odobescu și August Treboniu Laurian. După numai opt zile, tot prin decret domnesc, Cezar Bolliac este și el numit membru al Comitetului. Imediat, gazeta „Opiniunea” publică, sub semnătura lui Barbu Iepurescu, un articol în care se vorbește despre faptul că numirea lui Bolliac s-a făcut contra a două dintre diamantele nerestituite lui Kossuth.

În 1868 moare Nicolae Mavros și în locul lui este numit, la 6 iunie 1869, Cezar Bolliac. De data asta, nu numai „Opiniunea” trece la atac, ci și alte gazete importante, cum ar fi „Noutatea”, „Federațiunea”, „Concordia” sau „Contemporanul”. Ministrul cultelor, Alexandru Crețescu, cel care semnase decretul de numire, a ajuns, urmare a campaniei declanșate împotriva sa, la un pas de a-și prezenta demisia. Era nevoie de a se abate atenția opiniei publice de la veșnic renăscuta afacere a diamantelor și a se dovedi că Bolliac este un om de nădejde, care merită să ocupe acea poziție înaltă. Așa se face că la o săptămână de la numirea sa ca președinte al Comitetului Arheologic, Bolliac a primit o sarcină urgentă. El trebuia să facă o anchetă și o cercetare arheologică în cătunul Slon, devenit ulterior sat și aflat actualmente în componența comunei Cerașu din județul Prahova. Sarcina era foarte importantă, pentru că toată lumea vorbea despre ruinele de la Slon, sub care s-ar fi aflat îngropată o comoară. O mulțime de oameni, grupați într-o așa-numită „Companie a Comorarilor Asociați”, săpau de multă vreme acolo, distrugând zidurile și spărgând vasele care apăreau din loc în loc. Bolliac îi zugrăvește astfel: „circa 200 oameni de toată condițiunea din București, Ploiești și Văleni, cu căruțe, cu pastramă și saci de mălai răscolind asiduu situl arheologic, convinși că vor găsi cula cu bani sub zidurile ruinate.” Sau, cum îi descrie, în zilele noastre, cercetătorul prahovean Dragoș Măndescu, în lucrarea colectivă „Arheologia Mileniului I”, ei formau „o adunătură pestriță de aventurieri, impostori naivi, ce alcătuiseră o adevărată tabără în jurul ruinelor, sosiți la Slon, deseori de la mare distanță, cu întreaga familie adăpostită în căruțele cu coviltir, scene absolut incredibile, ce amintesc de cucerirea preeriei americane prezentate în producțiile de tip western.” Ei bine, ministrul cultelor dorea ca Bolliac să facă o anchetă pentru a vedea dacă oamenii aceia au dreptul să fie acolo și apoi o cercetare, care să stabilească dacă într-adevăr ar fi posibil ca ruinele să ascundă o comoară.

Întors la București, Bolliac a publicat rezultatele explorărilor de la Slon în ziarul lui, „Trompeta Carpaților”. Printre altele, a scris: „Acestor nenorociţi care au căutat comori aci li s-a dat autorizare chiar de la guvern să săvârşească crima despre care nu aveau cunoştinţă. Trebuie o lege elaborată şi votată cât mai curând care să oprească pe oricine, pe orice particular, pe oricare proprietar şi pe oricare funcţionar al statului spre a pune mâna sacrilege pe un monument antic, fie chiar spre a-l repara sau curăţi”. Dar guvernul nu a ținut seama de campania lui Bolliac, așa că la Slon și nu numai, distrugerea vestigiilor a continuat netulburată.

N-a trecut o lună și Bolliac s-a dus din nou la Slon, de data asta pe cont propriu. Îl însoțea Grigore Murat, subprefectul plășii Teleajen, din care făcea parte pe atunci Slonul. Explicația acestei vizite nu avea, însă, nicio legătură cu vestigiile. Pur și simplu, Cezar Bolliac se îndrăgostise de o doamnă pe nume Filofteia Onea, trăitoare în satul Valea Borului, pe care o remarcase la ruinele din Slon, venită să aducă pâine și ceai cald pe care cei care săpau le cumpărau cu câțiva bănuți. Doamna era văduvă, ca și Bolliac și, așa cum a povestit într-un cerc restrâns subprefectul Murat, avea o frumusețe ieșită din comun, de care nu părea conștientă. Locuia într-o casă deosebit de modestă, împreună cu un motan, un câine bătrân și câteva păsări de curte. Din clipa în care a văzut-o, Bolliac s-a aprins de iubire. I-a dezvăluit femeii cine este și i-a propus să meargă cu el în capitală. Dar Filofteia nu dorea să plece din satul ei. I-a dat a înțelege pretendentului că dacă ar alege el să se mute în Valea Borului, ar putea fi dispusă la o relație. Bolliac a promis că se va gândi. S-a dus acasă și s-a frământat săptămâni întregi, rugându-l pe Dumnezeu să-l ajute să ia o decizie bună. Nopți la rând a visat că o să aibă un copil cu Filofteia și asta aproape că l-a scos din minți. În acea perioadă a scris celebra poezie „Zdrobită geme inima-n mine”, încheiată cu versurile:

„Ființa-mi toată ție-ți urmează,
Căci eu sunt umbra corpului tău;
A ta, ca spirit, mă înviază,
Căci tu ești suflet corpului meu”.

Când a revenit la Valea Borului, Filofteia i s-a părut încă și mai frumoasă. A implorat-o din nou să se mute cu el la București, unde ar fi putut trăi ca-n sânul lui Avram, dar ea nu a cedat. Îi surâdea ideea de a se recăsători, dar de plecat din satul ei nici nu putea fi vorba.

Distrus, Bolliac s-a întors acasă. A cugetat mult și, în cele din urmă, i-au încolțit două idei. S-a gândit întâi de toate că dacă ar curma activitatea celor de la „Compania Comorarilor Asociați”, Filofteia n-ar mai avea cui să-i vândă pâine și ceai cald și atunci, veniturile ei scăzând, poate ar accepta propunerea lui. A întocmit o inițiativă legislativă pe care, mai ales că în 1866, reușise să fie ales deputat, a susținut-o din toate puterile în Parlament. Era vorba de reglementarea activităților desfășurate de companii precum cea a comorarilor. Avea să aștepte cinci ani, până în 1874, an în care ministrul cultelor, Vasile Boerescu, a semnat „Regulamentul asupra explorărilor și cumpărărilor de obiecte antice”. Sperase ca lucrurile să se petreacă mult mai rapid, însă liberalii din guvern tergiversau adoptarea regulamentului, purtând discuții infinit de lungi pe marginea unei eventuale îngrădiri a inițiativei particulare printr-o astfel de inițiativă. Asta l-a și determinat de altfel ca, în cele din urmă, să treacă la conservatori.

Cea de-a doua idee a lui Bolliac a fost să atragă atenția întregii lumi asupra cătunului Slon. Dacă Filofteia nu putea fi convinsă să meargă la București, atunci – și-a zis îndrăgostitul – ar putea crea condiții de a locui el la Slon, pe perioade cât mai lungi din an. Asta presupunea ca Slonul să devină un sit arheologic de mare interes, unde un specialist ar fi avut ce face ani și ani de zile. În vara lui 1871, noul ministrul al cultelor, Christian Tell, l-a trimis din nou pe Bolliac să ancheteze. Era a doua deplasare oficială în zonă a președintelui Comitetului Arheologic. Între timp, mai făcuse câteva călătorii, pe cont propriu, dar un drum de la București la Ploiești putea să dureze și jumătate de zi, iar de la Ploiești la Slon încă o dată pe-atât, ceea ce reprezenta o problemă foarte serioasă. Prima cale ferată între capitală și Ploiești avea să fie inaugurată abia în 1872 odată cu inaugurarea Gării de Nord și Bolliac avea să devină primul său abonat.

Întors la București din cea de-a doua misiune, Cezar Bolliac a demarat planul de transformare a Slonului în punct de interes arheologic de interes internațional. A anunțat, tot în ziarul lui, „Trompeta Carpaților”, că foarte multe dintre pietrele și cărămizile dezgropate în șantier conțin niște inscripții reprezentând texte care, după toate probabilitățile, sunt scrise în ceea ce el a numit „alfabetul dacic”. Sperase că asta va aduce la Slon arheologi, lingviști, criptologi și specialiști în limbile moarte din toată Europa, urmând ca el însuși să conducă întreaga operațiune, locuind, evident în Valea Borului. Dar calculele lui s-au dovedit greșite. Lumea științifică nu a luat în serios descoperirea, chiar dacă un savant de talia lui Bogdan Petriceicu Hașdeu a manifestat un oarecare entuziasm relativ la teoria lui Bolliac.

În 1873, Bolliac a adus oameni și a reparat acoperișul casei de la Valea Borului, a tencuit și a zugrăvit peste tot, a adăugat două camere, a refăcut gardul, apoi a plecat pentru a nu se mai întoarce. Înainte de plecare, i-a spus Filofteei, în fața subprefectului, că o va aștepta oricât de mult, dar că nu mai poate să o ducă așa. Cu ochii plini de lacrimi, Filofteia l-a îmbrățișat, i-a mulțumit pentru toate și l-a asigurat, din nou, că este binevenit la Valea Borului.

Bolliac s-a întors la București și, pentru a nu se mai gândi la frumoasa Filofteia, s-a scufundat într-o muncă istovitoare și continuă. Din pricina asta, patru ani mai târziu, a avut un atac de paralizie, în urma căruia n-a mai putut să vorbească și a devenit prizonierul unui fotoliu.

În ciuda ajutorului lunar în valoare de 400 de lei oferit de Parlament, starea lui s-a înrăutățit. Cei plătiți să-l ajute s-au dovedit a fi oameni răi, care au profitat de starea lui pentru a fura și a vinde obiecte din casă. Au vândut inclusiv colecțiile de obiecte vechi ale lui Bolliac, cărțile, piesele de mobilier, covoarele și tot ce-au putut scoate din casă.

Cezar Bolliac s-a stins din viață pe data de 25 februarie 1881. Înainte de asta, timp de o lună încheiată, în fața casei a putut fi văzută zi de zi o femeie deosebit de frumoasă, care părea că ar vrea să intre. Dar de fiecare dată trecea pe lângă poartă, mergea câțiva metri, apoi se întorcea pentru a repeta aceleași gesturi. Își tampona din când în când ochii cu o batistă, își aranja pălăria, se oprea să privească poarta și casa, apoi continua să patruleze. Începând cu 26 februarie, n-a mai văzut-o nimeni și niciodată nu s-a putut afla cine fusese.

Subprefectul Murat a trăit până în 1900. Înainte de a se duce după prietenul său, a dezvăluit că în 1873, când Bolliac a părăsit-o, Filofteia era gravidă fără ca el să știe. În 1874 a născut-o pe Zia, fata celui care își dorise atât de mult un copil. A înregistrat-o cu numele Onea, a crescut-o singură și a educat-o în așa fel încât de la numai câțiva ani jura că nu o să plece niciodată din sat. Singura concesie făcută de Filofteia amintirii lui Bolliac fusese prenumele Zia, care era purtat, în vremuri străvechi, de femeile dace.

Astăzi, este foarte posibil ca în Cerașu să trăiască urmași ai lui Cezar Bolliac. Dar cine ar mai putea să le dea de urmă?