Moartea lui Pruncu - O poveste din Bălțești

Cinstitei Cîrmuiri a acestui judeţ Prahova

Sforile de moşie şi anume Izeşti, Podenii Vechi, Matiţa, Surani ale schitului Podeni să egumeneşte de care suptiscălitu avîndu-le de la mezat în anii trecuţi, au mai rămas rămăşiţă de bani din drepturile proprietăţii, atît la locuitorii din aceste sfori cît şi de la alţii din satele învecinate şi după cererea ce li s-au făcut în mai multe rînduri de îngrijitorul ce l-am avut orînduit acolo şi au tot pus soroace şi pentru că propunerile şi pretenţiile lor să văd uneltite din vicleşug, fiindcă vreme au avut, mă rog cu plecăciune cinstitei cîrmuiri să bine voiască a pune la cale de a să îndatora acei locuitori prin întradinsu cinstitei cîrmuiri fiindcă sînt în mai multe sate din trei despărţiri ale acestui judeţ şi al cărora nume cu suma și datoria sînt în liste şi catastihul ce s-au încredinţat lui Ghiţă Hagi Tănase cel de acum arendaş al acelor sfori.

Aceasta este jalba starețului Mănăstirii Târgșor, Ilarion, trimisă în 8 septembrie 1854 autorităților județului Prahova. Aparent disperat, omul cerea conducătorilor să îi rezolve problema, altminteri urmând ca mănăstirea să nu mai facă față cheltuielilor și să se închidă. Văzută din afară, nu era decât o plângere ca oricare alta – niște datornici încercau să amâne plata datoriilor și autoritatea era solicitată să intervină. Numai că în spatele acestor aparențe se afla un conflict personal al lui Ilarion cu un sătean din Podenii Vechi, pe nume Gheorghe Prunoiu.

 Totul pornise de la un cal pe nume Pruncu, scăpat din frâu de Mihnea, fiul lui Prunoiu, pe când îl plimba prin Valea lui Hem și care, simțindu-se liber, galopase prin pădurile din jurul satului Nisipoasa, unde fusese prins de un călugăr de la Mânăstirea Turnu, cum mai era cunoscută ctitoria de lângă Târgșor. Călugărul, pe nume Sofronie, se întorcea călare de la Mănăstirea Vărbila, unde fusese trimis de Ilarion cu o scrisoare sigilată. Văzuse calul, care era dezorientat, îl prinsese și-l trăsese după el până la Târgșor, unde-l băgase în grajdurile mănăstirii. Prunoiu fusese extrem de afectat de pierderea calului, și dăduse sfoară în țară că pe cel care îl va găsi și i-l va aduce îl va răsplăti cum se cuvine.

Distanța dintre Podenii Vechi și Turnu fiind de peste 30 de kilometri, a durat aproape șase luni până când un podenar, pe nume Preda al lui Catrina, venise la păgubaș și-i spusese că l-a văzut pe Pruncu plimbat de dârlogi de un călugăr de la Târgșor. Prunoiu s-a dus direct la Ilarion și l-a întrebat dacă știe ceva despre cal, dar starețul i-a răspuns că nu el se ocupă de asemenea probleme și i-a sugerat să discute cu preotul econom. Acela, pe nume Mateiu Preda, s-a făcut că nu știe nimic și l-a trimis pe Prunoiu la plimbare. Dar el, om iute la mânie, s-a năpustit în direcția grajdului și acolo și-a găsit calul, care l-a recunoscut de îndată. L-a luat și l-a scos în curte, unde obștea se strânsese în păr și a strigat la Ilarion:

‒        Acesta este calul meu și cine crede că poate să mi-l fure va avea parte de o răzbunare cruntă!

Când a vrut să iasă cu calul pe poarta mănăstirii, niște călugări mai tineri au dat să-l oprească, dar Prunoiu i-a culcat la pământ fără prea multă vorbă, așa că ceilalți nu au mai cutezat să-l înfrunte. Apoi a mai strigat ceva deosebit de înspăimântător, din care unii au înțeles că e hotărât să facă inclusiv moarte de om dacă mai încearcă cineva să îi fure calul sau orice bun pe care el l-a agonisit muncind din greu. Unul dintre călugări era gata să jure chiar că îl auzise avertizând că Ilarion s-ar putea s-o sfârșească rău și mănăstirea să dispară.

Obștea de călugări de la Târgșor a fost profund afectată de aceste amenințări. Călugării erau oameni simpli, fără știință de carte, veniți de prin cine știe ce afund de țară la mânăstire, pentru a-și petrece viețile în post, rugăciune și ascultare. Pe ei, întâmplarea la care fuseseră martori i-a înspăimântat. Multă vreme n-au mai vorbit decât despre Gheorghe Prunoiu, pe care au început să-l vadă ca pe însuși Satana, care venise să-i ispitească. Ilarion le-a spus că trebuie să aibă mai multă credință și le-a arătat blestemul pe care, cu 150 de ani înainte, îl instituise Patriarhul Constantinopolului, Dositei Nottara, atunci când poposise o noapte la mănăstire. Ascultându-l, călugării s-au strâns unii în ceilalți cu fețele încremenite de spaimă. Căci iată cum suna înfricoșătorul blestem:

„Cei ce se vor amesteca să facă pagubă şi stricăciune obieiului mânăstirii, boieri mari sau mici sau alţi slujitori domneşti sau boiereşti, unii ca aceia să fie legaţi şi afurisiţi, cu Iuda şi cu Arie să fie la un loc; pietrele şi lemnele să putrezească, iar trupurile lor să stea tot întregi şi să nu se aleagă de ei nici de casele lor nimic. Aceasta am dat Patriarhia Noastră să fie. Amin!”

Când, după aceea, Ilarion a dat citirii și blestemului pus de bătrânul Vodă Antonie, la 1671 când a terminat reconstrucția mănăstirii, călugării au căzut în genunchi și au început să se roage fierbinte și să tremure ca vergile, auzind cumplitele cuvinte:

      „Iar care domn nu va înnoi nici va întări, ci va călca şi va strica şi va sparge (ctitoria), pe acel domn, împreună cu îndemnătorii lui, să spargă trupurile lor aici, să fie goniţi din casele lor, agonisita lor să o moştenească străinii, să-i rămâie copii săraci şi muierea lui văduvă, să n-aibă cine să-i miluiască şi la a doua venire a Domnului să iasă osândit dinaintea feţei Sfinţiei Sale Judecătorului, diavolul să stea de dreapta lui ducându-l să-l muncească în veac, şi să fie afurisit de 318 sfinţi părinţi de la Niceea. Cinste să aibă cu Iuda şi cu afurisitul Arie la un loc şi cu alţi necredincioşi evrei, cei ce strigară asupra Domnului nostru Iisus Hristos zicând: luaţi‑L, luaţi-L şi Îl răstigniţi pe El, sângele Lui să fie asupra lor şi asupra feciorilor în veci.” 

Pentru o vreme, călugării au trăit liniștiți, cu gândul că nimeni nu poate să le facă vreun rău, câtă vreme cele două blesteme își vor păstra puterea. Numai că la un moment dat, unul dintre ei a avut o mică revelație: atât Antonie, cât și Dositei se referiseră la domni, boieri și slujitorii lor, nicidecum la simplii săteni. Cu alte cuvinte, Gheorghe Prunoiu nu cădea sub incidența blestemelor și asta însemna că se puteau aștepta în continuare la ce era mai rău din partea lui. Mai ales că el făcuse cunoscut sătenilor din Podeni episodul cu Pruncu și mulți dintre cei care aflaseră povestea fuseseră revoltați și cârteau împotriva lui Ilarion. În replică, starețul începuse să trimită jalbe la Cârmuire, cerând sprijin pentru colectarea unor sume pe care sătenii începeau să nu le mai accepte ca fiind ceva de la sine înțeles. Chiar dacă nimeni nu-și dădea încă seama, se prefigura o revoltă care risca să cuprindă întreaga zonă. 

Gheorghe Prunoiu nu mai contenea să îi asmută pe oameni contra lui Ilarion, în vreme ce acesta scria continuu jalbe în care-i acuza pe săteni de viclenie, hoție, nerespectarea legilor și câte altele. Oficialii erau deja sătui de plângerile starețului și ajunseseră ca de îndată ce-i vedeau numele în josul câte unei jalbe să claseze documentul fără să-l mai citească.

Între timp, la Podenii Vechi, viața își vedea de cursul ei.

În ziua de 17 martie 1863, fata cea mare a lui Gheorghe Prunoiu, Maria, s-a căsătorit cu Lixandru Popescu din Ploiești, un tânăr croitor pe care-l cunoscuse întâmplător cu doi ani înainte, când mersese la oraș să-și facă o rochie nouă, în pas cu moda. Între cei doi izbucnise o iubire puternică și Lixandru luase decizia să se mute la Podeni, unde avea să deschidă un atelier de croitorie pentru toți sătenii din zonă.

Cununia a avut loc la biserica din Podeni și a fost săvârșită de preotul Radu, unul dintre ctitorii noii biserici, care fusese ridicată în punctul numit „La Bădicești”, în locul vechii bisericuțe de lemn construite cândva de săteni cu banii dăruiți de Mihai Viteazul. În timp ce preotul spunea „Dumnezeule cel sfânt, Care din ţărână ai făcut pe om şi din coasta lui ai făcut femeie şi ai însoţit‑o lui spre ajutor, pentru că aşa a plăcut slavei Tale să nu fie omul singur pe pământ, Însuţi şi acum, Stăpâne, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău Lixandru, cu roaba Ta Maria”, în biserică a pătruns un călugăr necunoscut care a început să strige: „Să se spargă unirea lor și să rămână afurisiți precum Iuda cel ce a ridicat mâna asupra fratelui său și să nu aibă parte de copii și să se surpe lucrarea lor, ce se trag din necredinciosul care a ridicat prigonire asupra obștii lucrătorilor cu duhul din Sfânta Mănăstire! Diavolul să-i...”

Până aici a apucat el să blesteme, căci Gheorghe Prunoiu s-a repezit la el, l-a apucat de beregată și l-a scos afară din biserică, izbindu-l cu capul de stâlpii de la intrare și azvârlindu-l pe scări în jos. A coborât după el și a început să-l izbească cu picioarele și poate că l-ar fi omorât dacă ceilalți oameni prezenți în biserică n-ar fi sărit să-l oprească. L-au cărat pe călugăr și l-au rezemat de crucea înălțată alături de puțul cu apă și s-au întors în biserică. Acolo, preotul Radu a întrerupt slujba de cununie și a citit Molitvele Sfântului Vasile cel Mare, pentru alungarea diavolului care pătrunsese în biserică sub chipul acelui călugăr.

„Teme-te, fugi, pleacă, depărtează-te, diavole necurate și spurcate, cel de sub pământ, din adânc, înșelătorule, cel fără de chip, cel văzut pentru nerușinare, nevăzut pentru fățărie, oriunde ești sau unde mergi, de ești însuși Beelzebul, sau de te arăți ca cel ce scutură, ca șarpele, sau ca fiara, sau ca aburul, sau ca fumul, ori ca bărbat, ori ca femeie, ori ca jiganie, ori ca pasăre, sau vorbitor noaptea, sau surd, sau mut, sau care înfricoșezi cu năvălirea, sau sfâșii, sau uneltești rele, în somn greu, sau în boală, sau în neputință, sau pornești spre râs, sau aduci lacrimi de dezmierdări; ori ești desfrânat, ori rău mirositor, ori poftitor, ori făcător de desfătare, ori fermecător, ori îndemnător spre dragoste necurată, ori ghicitor în stele, ori șezi în casă, ori ești fară de rușine, ori iubitor de vrajbă, ori fără astâmpăr; sau te schimbi cu luna, sau te întorci după un oarecare timp, sau vii dimineața, sau la amiază, sau la miezul nopții, sau în orice vreme, sau la revărsatul zorilor, sau din întâmplare te-ai întâlnit, sau de cineva ești trimis, sau ai năvălit fără de veste; sau ești din mare, sau din râu, sau din pământ, sau din fântână, sau din dărâmături, sau din groapă; sau din baltă, sau din trestie, sau din noroaie, sau de pe uscat, sau din necurăție; sau din luncă, sau din pădure, sau din copaci, sau din pasăre, sau din tunet, sau din acoperământul băii, sau din scăldătoare de ape, sau din mormânt idolesc; sau de unde știm, sau de unde nu știm, cunoscut ori necunoscut, sau din vreun loc nebănuit, pieri și te depărtează, rușinează-te de chipul cel zidit și înfrumusețat de mâna lui Dumnezeu”, acestea și altele la fel de înfricoșate a citit preotul Radu și mulți dintre cei care participaseră aveau să povestească mai târziu că simțiseră ceva ciudat care îi învăluise și îi făcuse să tremure, după care plecase lăsându-i cu inimile mai curate.  

După citirea Molitvelor, preotul Radu a reluat slujba de cununie și a dus-o la bun sfârșit fără alte incidente. Când au ieșit din biserică, oamenii au constatat dispariția călugărului care produsese tulburarea, așa că n-au mai putut să afle cine era și de unde venea. Dar nimeni nu se îndoia că fusese unul dintre membrii obștei Mănăstirii Turnu, cum i se mai spunea ctitoriei de la Târgșor.

După cununie, s-a pornit nunta propriu-zisă. Oamenii au mers la casa mirilor și    s-au pus pe chefuit. La un moment dat, s-a stârnit un vânt atât de puternic, încât masa la care stătea Gheorghe Prunoiu a fost răsturnată și câțiva nuntași, printre care și tatăl miresei, au fost loviți destul de serios. Apoi cerul s-a întunecat brusc și a căzut o ploaie cum nu se mai văzuse de foarte multă vreme, care s-a oprit foarte repede. În timpul ei, din înalt s-a slobozit un trăsnet care a căzut pe grajdul în care era ținut Pruncu, acum în vârstă de 20 de ani și care nu mai era înhămat decât rareori la căruță. Grajdul s-a făcut scrum cu cal cu tot și toată lumea a început să se închine și să spună că ăsta era semn de la Dumnezeu. Dar pentru că se băuse suficient ca lucrurile să nu fie luate prea în tragic, petrecerea a continuat.

Spre dimineață, când lumea a început să plece, cineva a observat că Prunoiu nu e nicăieri. L-au găsit în zona cătunului Gâlmeia, mergând cu pas mare și apăsat către Turnu, hotărât să îi pedepsească pe Ilarion și pe ceilalți călugări pentru toate necazurile pe care i le aduseseră. Avea la el o sabie, un cuțit și o seceră și spunea într-una: „de data asta nu-mi mai scapi, pui de cățea”. A fost nevoie de șase oameni ca să-l oprească, să-l dezarmeze și să-l ducă, legat, înapoi la Podeni. Acolo l-au dat în grija lui Lixandru, care s-a dovedit a fi un bărbat adevărat, pentru că nu numai că a reușit să-l stăpânească, dar, cu ajutorul părintelui Radu și a molitvelor Sfântului Vasile, l-a făcut, în câteva săptămâni, să-și recapete mințile.

Un an mai târziu, în 1864, s-au petrecut trei evenimente care aveau să marcheze destinul Mănăstirii Turnu. La data de 2 ianuarie s-a născut Andrei Popescu, fiul Mariei și al lui Lixandru. La 31 martie, sub semnătura ministrului de interne Mihail Kogălniceanu a fost publicată în Monitorul Oficial Legea 394, promulgată de Alexandru Ioan Cuza, prin care se iniția o importantă reformă administrativă pe teritoriul Principatelor Unite. Urmare aplicării acesteia, județele începeau să fie conduse de prefecți și sub-prefecți, erau stabilite îndatoriri clare pentru primari și pentru consiliile comunale și multe altele.

În data de 12 septembrie, Ilarion a trimis prefectului de Prahova, Istrate Negulescu, o plângere în care îi cerea, în numele obștii de la Turnu, să se modifice stema județului Prahova, întrucât pe ea figurează nimeni altul decât însuși diavolul, care locuiește în satul Podenii Vechi sub înfățișarea unui țap din gospodăria familiei Popescu. Prefectura a catadicsit să răspundă plângerii și i-a explicat lui Ilarion că pe stemă nu se află nicidecum diavolul, ci o capră sălbatică din cele care populează munții înalți cu care județul se mândrește. I s-a mai atras atenția, cu respect, starețului că stema are o vechime considerabilă, ea apărând, alături de stemele celorlalte județe, pe sigiliul domnesc al lui Nicolae Caragea din anul 1782 și că lungimea coarnelor, barba și coada la care se referă Prea Sfințitul în jalbă nu pot fi considerate caracteristici ale diavolului, pentru că pur și simplu așa arată caprele sălbatice. Cât despre faptul că necuratul ar locui în Podenii Vechi, putea să i se adreseze primarului comunei.

După ce a primit acest răspuns, Ilarion a decis să facă o călătorie la Ierusalim. A plecat într-acolo în data de 10 iulie 1865, promițând că va reveni în septembrie. Dar, din motive care nu au fost aflate niciodată, nu s-a mai întors. Trăitorii de la Turnu au încercat să reziste fără el, numai că au fost nevoiți să verifice pe pielea lor adevărul spuselor lui Hristos: căci scris este: "Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei”. În următorii ani, unul câte unul, călugării au plecat să-și caute loc de ascultare în alte mănăstiri. La intrarea în ultimul deceniu al secolului XIX, nu mai locuia nimeni la Turnu, iar edificiul era într-o stare evidentă de degradare.

Această stare de lucruri avea să dureze aproape 100 de ani, timp în care toți cei implicați în evenimentele povestite aici aveau să dispară. Maria și Lixandru au apucat să se bucure de nepoți, pentru că Andrei, fiul lor, a avut, la rândul lui, doi băieți: Costache și Pavel. Amândoi au devenit fruntași ai comunei lor, s-au căsătorit și au avut copii pe care i-au trimis să studieze la Ploiești și la București.

În anul 1925, fiul lui Costache, Constantin Popescu, s-a căsătorit și și-a schimbat numele în Popescu – Epure, la dorința soției, Matilda Epure. El a devenit avocat în Bălțești și a fost ales președinte al Judecătoriei Ocolului Rural Podenii Vechi.

În 1940, Podenii Vechi s-au separat de Bălțești și Izești, rămânând comună de sine stătătoare. Între 1948 și 1956, fiul cel mare al lui Popescu – Epure a fost director al școlii din comună. Erau vremuri speciale, când în clase trebuia expus portretul tovarășului Stalin și elevii învățau după manuale tipărite în URSS. Proaspătul director s-a adaptat fără probleme noilor condiții.

Odată cu destalinizarea, Popescu – Epure junior a fost înlocuit de un director mai puțin zelos în aplicarea principiului „Lumina vine de la Răsărit”. Cei trei copii ai lui, două fete și un băiat, care nu erau deloc bine văzuți în comună, au trebuit să-și caute de lucru în altă parte. Una dintre fete, Svetlana, și băiatul, Andrei, au mers la Ploiești, iar cea de-a doua fată, Olga, s-a măritat în capitală cu discobolul Gheorghe Lichiardopulos, medaliat cu bronz la Jocurile Olimpice de de vară  de la Helsinki.

În același an, 1956, a fost deschis șantierul din Rezervația Arheologică Târgșor, condus de inginerul Dorin Popescu, fratele mai mic al lui Popescu – Epure Junior.

În 1968, Comuna Podenii Noi a fost desființată, iar satul astfel apărut a fost inclus în comuna Bălțești, unde a rămas până în zilele noastre.

În 1997, Protoieria Ploiești a trimis un raport către Arhiepiscopia Bucureștilor, în care semnala starea dezastruoasă în care se afla Mânăstirea Turnu. Episcopul Vicar Teodosie, cel care ulterior avea să devină cunoscut întregii Românii sub numele de Teodosie Snagoveanul, a decis reactivarea vechii mănăstiri și l-a însărcinat cu această misiune pe ieromonahul Valentin Mâțu de la Mănăstirea „Sfântul Nicolae” din Sitaru. Omul s-a dus, împreună cu doi călugări și s-a instalat în rămășițele mănăstirii. Simultan, s-a solicitat în instanță retrocedarea terenului în suprafață de 23 de hectare, pentru care existau acte. Iată însă că Muzeul Județean de Istorie și Arheologie nu era dispus să cedeze.

În 16 iunie 1998, Consiliului Local din Târgşorul Vechi a aprobat în unanimitate transferul terenului către Mănăstirea Turnu. Numai că la Prefectură a ajuns, printr-o procedură de care nu a fost străin un anume Theodor Popescu, director în Consiliul Județean, o cu totul altă hotărâre, prin care terenul era transferat Muzeului. Informația a ajuns la presă și, în urma publicării unei anchete, autoritățile au fost obligate să ia măsuri, sancționând câțiva funcționari. Hotărârea originală a ajuns la Prefectură și a fost trimisă guvernului.

Însă asta nu a însemnat sfârșitul scandalului. Muzeul a continuat prin orice mijloace îi stăteau la îndemână, să împiedice restituirea terenului către deținătorii de drept.

În 1999, Theodor Popescu a murit, în plină putere, de o moarte fulgerătoare, ceea ce i-a făcut pe mulți să-și amintească de blestemele lui Vodă Antonie și Dositei Nottara. Textul blestemului instituit de Patriarh a fost scris cu litere de-o șchioapă pe o placă de lemn și bătut în cuie la intrarea în biserică, lucru care i-a întărâtat și mai mult pe arheologi.

A început șirul proceselor, care a durat până în 2005, când mănăstirea a căpătat drepturi depline asupra celor 23 de hectare. Acum mai erau necesare autorizații de construcție, studii geo, avize de la toți furnizorii de utilități și din nou piedicile puse de reprezentanții statului au fost imense. În același an, starețul Mâțu a povestit cum, mergând pe teren să vadă ce e de făcut ca să înceapă lucrările, l-a găsit acolo pe directorul adjunct al muzeului, care tocmai dezgropase niște oase. L-a rugat să le îngroape creștinește și acela i-ar fi răspuns, bătând din picior: „Până nu o să mor eu, aici nu o să fie mânăstire!”. Acel om se numea Dan Lichiardopulos și era nepotul lui Gheorghe, medaliatul de la Helsinki.

Lucrurile au mers încet încet înainte. În august 2009, toate piedicile legale au fost depășite și a demarat organizarea de șantier pentru reconstrucția mănăstirii. La data de 12 august, Dan Lichiardopulos s-a stins din viață, nu înainte de a chema preotul, căruia i s-a spovedit și i-a cerut Sfânta Împărtășanie. Înmormântarea a avut loc patru zile mai târziu, pe 16 august, de praznicul Brâncovenilor, cei care, la începutul secolului al XVIII-lea, reparaseră și rezugrăviseră Mânăstirea Turnu.

Astăzi Mănăstirea este complet refăcută. Cei care o vizitează constant spun că, atunci când la slujbă participă foarte mulți oameni, unii dintre ei simt cum îi cuprinde un fel de fluid blând, care le dă senzația că se află pe spinarea unui cal înaripat și acela îi duce în zbor peste satele din jur.