Moartea Roşie pustiise multă vreme ţinutul. O molimă mai hâdă şi mai fără de
leac nu se mai pomenise. Sângele i-a fost Avatarul şi pecetea roşeaţa şi groaza
sângelui. Te lua cu dureri ascuţite şi ameţeli neaşteptate, şi apoi, prin toţi porii, cu
sudori necurmate de sânge, până la nimicire. Petele purpurii de pe trupul şi mai ales
de pe faţa victimelor alcătuiau semnul vestitor al ciumei, care le scotea din rândul
oamenilor şi le lipsea de ajutorul şi dragostea lor. Începutul, desfăşurarea şi sfârşitul
bolii se petreceau toate într-o jumătate de ceas.
Dar prinţul Prospero era fericit, cutezător şi ager; când o bună jumătate a
norodului de pe moşiile sale a fost secerat, el chemă dinainte-i o mie de prieteni
zdraveni şi curajoşi, aleşi printre cavalerii şi doamnele de la curtea sa, şi se însingură
cu ei în depărtarea nepătrunsă a uneia din stăreţiile sale întărite. Era o clădire
măreaţă şi larg încăpătoare, o plăsmuire a prinţului însuşi, după gustul său excentric
şi impunător totdeauna. Un zid înalt şi trainic îi da ocol. Erau porţi de fier în acest
zid. Curtenii, după ce intrară, aduseră forje şi ciocane grele pentru a înţepeni
zăvoarele. Hotărâseră să împiedice intrarea sau ieşirea pricinuite de deznădejdea
dinafară sau de nebunia dinăuntru. Stăreţia fu înzestrată din belşug cu de toate.
Mulţumită acestor măsuri de prevedere, curtenii puteau să înfrunte primejdia de
molipsire. Lumea dinafară să se descurce cum o putea. Pană una-alta, ar fi fost o
nebunie să gândeşti ceva sau să te plângi. Din grija prinţului, se strânsese acolo tot ce
poate desfăta pe om. Erau măscărici şi comedianţi, erau dansatori şi muzicanţi şi tot
ce e frumos pe lume, era şi vin. Toate acestea şi sentimentul de singuranţă se aflau
acolo, înăuntru. Iar afară bântuia Moartea Roşie.
Era către sfârşitul lunii a cincea sau a şasea a retragerii sale, în vreme ce molima
bântuia cu mai multă furie afară, când prinţul Prospero îşi adună pe cei o mie de
prieteni la un bal mascat de o nemaipomenită măreţie.
Această privelişte era ameţitor de plăcută. Dar mai întâi lăsaţi -mă să vă
povestesc despre sălile în care se desfăşura. Erau şapte la număr, — un şirag
împărătesc. În multe palate, de altfel, asemenea şiraguri de încăperi alcătuiesc o
lungă perspectivă în linie dreaptă cînd uşile sunt date în amândouă părţile de perete,
astfel încât ochiul îmbrăţişează nestânjenit spaţiul în întregime. În cazul acesta, însă,
lucrurile stăteau cu totul altfel, aşa cum ne-am fi putut aştepta; dată fiind înclinaţia
ducelui pentru tot ce e bizar, încăperile erau orânduite într-un chip atât de neregulat,
încât privirea nu putea îmbrăţişa dintr-o dată decât una singură. La fiece douăzecitreizeci de paşi era câte o cotitură neaşteptată, şi la fiecare cotitură, câte o privelişte
nouă. Pe dreapta şi pe stânga, în mijlocul fiecărui perete, câte o fereastră gotică,
îngustă şi înaltă, dădea într-un coridor închis, care şerpuia de-a lungul şirului de
încăperi. Vitraliile se deosebeau între ele, culoarea lor fiind potrivită cu tonul
dominant al încăperii din care făceau parte. Aşa, de pildă, sala ce se afla la capătul de
la răsărit era tapisată în albastru, deci de un albastru-viu îi erau şi plăcile de sticlă. În
a doua încăpere toate ornamentele şi tapiseriile erau purpurii : aici vitraliile erau şi
ele purpurii. A treia cu totul verde, şi la fel şi geamurile. A patra mobilată şi luminată
potocaliu, a cincea, albă, a şasea, violetă. A şaptea sală era strâns învăluită în draperii
de catifea neagră, care acopereau întreg tavanul şi pereţii şi cădeau în falduri grele pe
un covor de aceeaşi culoare şi din acelaşi ţesut. Aceasta era singura încăpere în care
culoarea vitraliilor nu se potrivea cu a decorului. Geamurile erau stacojii, de culoarea
intensă a sângelui. Şi în nici una din cele şapte săli nu era nici lampă, nici candelabru
în belşugul de ornamente de aur risipite ici şi colo sau atârnate în tavan. Şi nu se afla
nici o lumină, fie de lampă, fie de sfeşnic în tot acest şir de încăperi. Dar în coridorul
ce le mărginea, drept în faţa fiecărei ferestre, stătea câte un trepied uriaş, purtătorul
unui focar de jăratic; străbătând prin geamurile colorate, razele lui aruncau o lumină
orbitoare în sală. Şi astfel se iscau o mulţime de umbre fantastice şi jucăuşe. Dar în
camera dinspre soare-apune şi în camera neagră efectul focarului de lumină şiroind
prin geamurile de culoarea sângelui pe întunecatele draperii era de o grozăvie fără
seamăn şi dădea chipurilor celor ce intrau o înfăţişare atât de ciudată, încât prea
puţini dintre oaspeţi aveau îndrăzneala să-i treacă hotarul.
Tot în această sală, pe peretele dinspre apus, se găsea şi un gigantic orologiu de
abanos. Pendula lui se legăna încoace şi încolo cu o bătaie înăbuşită, monotonă şi
grea, şi de câte ori minutarul îşi sfârşea ocolul cadranului şi trebuia să bată ceasul,
iată că din plămânii de aramă ai ornicului se înălţa un sunet puternic, limpede şi
adânc, nemaipomenit de muzical, dar al cărui timbru era atât de ciudat, atât de
răsunător, încât la fiece oră muzicanţii din orchestră se vedeau siliţi să se întrerupă o
clipă din cânt şi să dea sunetului ascultare; tot astfel dansatorii se opreau fără voie
din avântul lor, o tulburare de o clipă cuprindea acea veselă adunare şi atâtă vreme
cât dangătul ornicului răsuna încă, vedeai până şi pe cei mai nebunatici că pălesc, şi
pe cei mai vârstnici şi mai aşezaţi că-şi trec mâna pe frunte, ca şi cum ar fi fost
adânciţi în gânduri sau în visări nedesluşite. Dar de îndată ce ecoul amuţea, un râset
uşor cuprindea toată adunarea; muzicanţii se uitau unii la alţii şi zâmbeau gândinduse la propria lor slăbiciune şi nebunie şi îşi jurau unul altuia în şoaptă că nu se vor
mai tulbura astfel atunci când ornicul va bate iar; şi iată, după trecerea altor şaizeci
de minute (care cuprind cele trei mii şase sute de secunde ale timpului în zbor),
răsunau din nou bătăile ceasului, şi iar se isca tulburarea, tremurul şi îngândurarea
de mai înainte.
Dar în ciuda acestor lucruri, veselă şi plină de strălucire era petrecerea.
Gusturile ducelui nu-şi găseau asemănare. Avea un ochi sigur în privinţa culorilor şi a
veşmintelor. Dispreţuia podoabele la modă. Cutezător şi înflăcărat în tot ce plănuia,
era strălucit şi barbar în concepţiile sale. Unii oameni îl puteau socoti nebun. Curtenii
simţeau însă că nu era nebun deloc. Dar trebuia negreşit să-l auzi, să-l vezi şi să-l
cunoşti de aproape ca să fii sigur că nu era.
Cu prilejul acestei mari petreceri, el a fost cel care a dat, în mare măsură,
îndrumările asupra decorului şi mobilierului celor şapte săli. Şi gustul său călăuzitor a
hotărât în privinţa măştilor şi a costumelor. Desigur, totul era grotesc. Totul era
învăpăiat şi strălucit, hazliu şi fantastic, în felul celor ce s-au văzut mai apoi în Hernani.
Se vedeau figuri fanteziste, în veşminte şi zorzoane fistichii.
Erau închipuiri ciudate, ca plăsmuirile unui nebun. Erau multă frumuseţe şi
mult desfrâu, multe ciudăţenii, străbătute şi de un fior de groază, şi mai erau şi multe
amănunte care-ţi puteau face silă. Şi pretutindeni prin cele şapte camere, sumedenie
de vise se perindau. Şi visele acestea se frământau încoace şi încolo, răsfrângând în
ele culoarea încăperilor, bătând tactul năprasnicei orchestre, ca şi cum muzica n-ar fi
fost decât ecoul pasului lor. Şi la răstimpuri răsuna glasul orologiului de abanos din
sala de catifea. Şi atunci, o clipă numai, totul stă, totul tace, afară doar de glasul
ceasornicului. Şi visele pe locul lor încremenesc, îngheţate. Dar ecoul repetat al
orologiului amuţeşte — nu durase decat o clipă — şi iată, un hohot de râs uşor şi abia
stăpânit se răspândeşte după el pretutindeni. Şi atunci muzica se revarsă în valuri,
iarăşi, şi iarăşi visele se trezesc la viaţă şi se frământă încoace şi încolo, mai vesele ca
oricând, răsfrângându-se în geamurile multicolore, prin care, de pe trepieduri, razele
pătrund şuvoi. Dar în camera cea mai de la apus dintre toate cele şapte, nici o mască
nu mai cutează acum să intre; întunericul nopţii se înteţeşte mereu, şi prin ferestrele
de culoarea sângelui o lumină de un roşu-aprins pluteşte în încăpere; şi negrul
îndoliatelor draperii te înspăimântă, iar cel ce se încumetă să pună piciorul pe
cernitul covor e întâmpinat de un dangăt al orologiului de abanos, un dangăt şi mai
solemn şi mai poruncitor decât cel ce ajunge la urechea oaspeţilor care se răsfaţă în
dezmăţul mai depărtat din celelalte săli.
Sălile acestea erau înţesate de lume şi în ele bătea cu înfrigurare inima vieţii. Şi
orgia creştea ca un vârtej, până ce, într-un târziu, se auzi orologiul sunând miezul
nopţii. Atunci, precum am mai spus, muzica tăcu. Şi dansatorii se opriră din
legănarea lor. Şi peste tot şi toate se aşternu, la fel ca mai înainte, o nemişcare
înfricoşată. Dar acum clopotul pendulei trebuia să sune de douăsprezece ori, şi poate
că din pricina acestui răgaz s-au putut strecura şi altfel de gânduri în meditaţia celor
care printre toţi aceşti veseli oaspeţi, mai cugetau. Şi poate tot de aceea, mai înainte
ca ultimul ecou al bătăii orologiului să se fi scufundat în tăcere, s-au găsit în această
mulţime câţiva inşi care au avut timp să-şi dea seama de prezenţa unei măşti ce nu
atrăsese atenţia nimănui până atunci. Şi zvonul despre acest oaspete nou
răspândindu-se din şoaptă în şoaptă pretutindeni, se ridică din toată adunarea un
murmur de uimire şi dezaprobare şi până la urmă de oroare, de silă şi de groază.
Se poate lesne înţelege că numai o arătare cu totul neobişnuită ar fi putut stârni
asemenea senzaţie într-o adunare de fantome de felul celeia pe care am descris-o.
Drept este că dezmăţul acestei nopţi de bal mascat era aproape fără frâu. Dar în
cruzimea ei, masca de care vorbim parcă întrecuse închipuirea lui Irod, nesocotind
regulile destul de îngăduitoare ale prinţului în privinţa mascaradei. Şi în inima celor
mai nepăsători sunt strune ce nu pot fi atinse fără a pricinui emoţie.
Chiar şi pentru cei mai decăzuţi şi pentru cei cărora viaţa şi moartea li se par
deopotrivă o glumă, există lucruri cu care nu se poate glumi. Într-adevăr, toţi cei de
faţă parcă au simţit cu putere lipsa de duh şi de cuviinţă din portul străinului. Era
înalt de statură şi costeliv şi învăluit din creştet până-n tălpi într-un linţoliu. Masca
ce-i acoperea obrazul înfăţişa atât de bine chipul unui cadavru înţepenit, încât şi cea
mai cercetătoare privire anevoie ar fi descoperit înşelătoria, şi, totuşi, oaspeţii aceştia
nebuni şi veseli ar fi putut, dacă nu chiar să încuviinţeze, cel puţin să îndure toate
acestea, dar masca mersese atât de departe cu îndrăzneala ei, încât îşi luase
înfăţişarea Morţii Roşii. Veşmântul îi fusese vopsit în sânge, iar fruntea ei largă şi
trăsăturile obrazului fuseseră stropite cu acea grozavă culoare purpurie.
Când prinţul Prospero dădu cu ochii de această spectrală arătare (care cu o
mişcare înceată şi solemnă, ca şi cum ar fi vrut să-şi susţină şi mai bine rolul, se
plimba încoace şi încolo printre dansatori), a fost văzut în prima clipă scuturat de un
puternic fior de groază sau de scârbă. Dar în clipa următoare fruntea i se înroşi de o
oarbă mânie.
— Cine îndrăzneşte, întrebă el cu glas răguşit pe curtenii din juru-i, cine
îndrăzneşte să-şi bată joc de noi cu o blestemăţie ca asta? Puneţi mâna pe el şi
demascaţi-l, ca să ştim pe cine anume o să spânzurăm la răsăritul soarelui, pe
întărituri!
Prinţul se afla în camera de la răsărit, sau camera albastră când a rostit aceste
cuvinte. Ele au răsunat puternic şi limpede prin cele şapte săli, căci prinţul era un
bărbat îndrăzneţ şi voinic şi muzica tăcuse la un semn al său cu mâna.
În sala de la soare-răsare, în sala albastră, se afla prinţul, şi sta în picioare, cu o
ceată de palizi curteni langă el. La îndemnul său, făcură întâi o mişcare înainte, ca şi
cum ar fi vrut să se repeadă asupra nepoftitului, care în clipa aceea le era la
îndemână, iar acum, cu un pas măsurat şi hotărât, se apropia tot mai mult de cel ce
vorbise. Datorită însă unei spaime nelămurite, pe care cutezanţa nebună a straniei
măşti o inspirase tuturor oaspeţilor, nu s-a găsit nici unul să pună mâna pe el, astfel
încât, neîmpiedicat de nimeni, el trecu pe lângă prinţ la o depărtare de un pas. Şi în
vreme ce, ca un singur om, mulţimea oaspeţilor se retrăgea din mijlocul încăperilor
către pereţi, el îşi văzu de drum fără oprire, dar cu acelaşi pas solemn şi măsurat
care-l deosebise din capul locului, din camera albastră în aceea roşie, din camera
roşie în aceea verde, din cea verde în aceea portocalie şi din aceasta în cea albă şi
până în cea violetă, fără să se fi făcut o încercare de a-i aţine calea.
Dar iată că tocmai
atunci prinţul Prospero, nebun de mânie şi de ruşinea laşităţii sale de o clipă, se
năpusti în goană prin cele şase încăperi fără ca nimeni să-l fi urmat — de groaza
morţii care pusese stăpânire pe toţi. Ţinea în mână un pumnal ameninţător şi în
vijeliosul său avânt, se apropiase la doi paşi de străinul ce se retrăgea mereu, când,
iată, acesta din urmă, ajuns la capătul sălii de catifea, se întoarse deodată şi-şi
înfruntă urmăritorul. Un strigăt ascuţit se auzi, şi pumnalul se rostogoli strălucind pe
covorul negru pe care, în clipa următoare, se prăbuşi, fără de viaţă, şi prinţul
Prospero. Atunci, cu năprasnicul curaj al deznădejdii, o mulţime mare de oaspeţi se
năpusti deodată în sala cea neagră, punând mâna pe nepoftitul a cărui înaltă statură
se ţinea nemişcată şi ţeapănă la umbra orologiului de abanos. Dar rămaseră muţi de
spaimă, dându-şi seama că acel linţoliu funebru şi acea mască de cap de mort pe care
ei le înşfăcaseră cu o mânie atât de oarbă nu învăluiau nimic din ce putea fi atins.
Şi acum toată lumea află că Moartea Roşie era de faţă acolo. Sosise pe drum de
noapte, ca un tâlhar. Şi unul după altul se prăbuşiră veselii oaspeţi în sălile orgiei lor,
aşternute cu o rouă de sânge. Şi fiecare dintre ei muri în deznădăjduita înfăţişare a
prăbuşirii sale. Şi viaţa orologiului de abanos se stinse o dată cu viaţa celui din urmă
dintre veselii oaspeţi. Şi flăcările trepiedelor şi-au dat şi ele sfârşitul.
Şi bezna, şi ruina, şi Moartea Roşie îşi întinseră peste tot şi peste toate
nemărginita lor stăpânire.
Edgar Allan Poe - 1842
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu