Am intrat în posesia unei broșuri apărute în 1946, care se ocupă de terfelirea liberalilor și țărăniștilor acelor vremuri, cu Brătianu și Maniu în frunte. Broșura are 40 de pagini și nu conține nicio informație privind autorul textelor și imprimeria. Titlul ei - „Maniu și Brătianu dușmanii păcii, dușmanii prieteniei dintre popoare”.
Desigur că o astfel de broșură nu merită decât o aruncare la ghenă. Totuși există un motiv serios pentru a nu face acest gest ba, mai mult, pentru a o arăta lumii. Nu trebuie să citești prea mult și, dacă ești de bună-credință, observi asemănarea dintre limbajul dodonilor de azi și cel al staliniștilor de ieri. Pentru aceia, Maniu și Brătianu nu vorbesc, ci „gângăvesc”, ei „își schimbă părul, ca lupul”, cei care nu iubesc bolșevismul sunt „slugi”, „trădători”, „dușmani”, „reacționari” etc. Căutați, dacă aveți răbdare, textele urcate pe Facebook sau pe bloguri de dodonii actuali împotriva, spre exemplu, lui Nicușor Dan sau a societății civile și veți fi frapați de agresivitatea lor și de maniera aproape identică de adresare. Îți vine să zici că acești triști dodoni au învățat pe de rost textele din broșura despre care scriu.
Dar mai bine decât să citiți comentariile mele, citiți ce scriau staliniștii sub anonimat în anul 1946:
Pentru a judeca dacă treburile unui stat
sunt bine conduse, nu ajunge să se examineze numai soluţiile pe cari le dă un
guvern problemelor interne. Tot atât de importante sunt şi relaţiile pe care
statul respectiv le are cu celelalte ţări, tot atât de important este de văzut ce
fel de prietenii ştie să lege cu ele, cum trăeşte cu vecinii săi. Cel mai
important vecin al ţării noastre este Uniunea Republicelor Socialiste
Sovietice, o ţară uriaşă care ocupă a şasea parte a pământului şi posedă tot
felul de bogăţii naturale şi resurse nelimitate. E limpede că pentru viaţa
poporului nostru, raporturile de bună vecinătate cu U. R. S. S., care numără
aproape 200 milioane de oameni, sunt de o importanţă covârşitoare.
Poporul
român a recunoscut însemnătatea relaţiilor noastre cu vecinul din Răsărit în
tot decursul istoriei comune a ambelor ţări. Tocmai această istorie ne învaţă
că, începând dela întemeierea principatelor, raporturile dintre români și ruşi
au continuat să fie dintre cele mai prieteneşti. Poporul român, ca şi marele popor
rus vecin, a avut de înfruntat în decursul istoriei sale tot felul de
năvălitori: tătari, turci, etc. cari i-au ameninţat existenţa. Împotriva
acestor pericole din afară, poporul român a avut întotdeauna ajutorul ruşilor.
Transformarea
Rusiei ţariste în Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, a reprezentat
pentru România un eveniment de cea mai mare însemnătate. Interesul nostru
firesc de a trăi cu această ţară în cea mai bună vecinătate a primit un puternic sprijin prin crearea statului sovietic, căci primul act al
înfiinţării Uniunii Sovietice a fost acela de a elibera de sub asuprirea ţaristă
o sumedenie de popoare subjugate. Poporul nostru nu putea decât să se bucure că
are în vecinătatea sa o ţară în care libertatea popoarelor mici este o
chestiune de principiu.
In ultimul război mondial, când
toate statele Europei subjugate de Hitler şi-au pierdut libertatea, U. R, S. S.
a luptat în fruntea forţelor cari au sfărâmat maşina de război germană. Câte ţări
din continentul nostru, cari
au gemut ani de zile sub cisma nazistă, nu-şi
datorează astăzi eliberarea, recâştigarea independenţei naţionale, glorioasei
Armate Roşii!
Intr-un discurs,
ţinut la 6 Februarie 1946, d-l Molotov, ministrul Afacerilor
Străine al Uniunii Sovietice, a schiţat poziţia U. R. S. S. prin următoarele
cuvinte: „In Uniunea Sovietică nu există grupuri de aventurieri războinici ca
în sânul claselor stăpânitoare din unele state, unde imperialiştii nesăţioşi
au şi început să încurajeze periculoasa pălăvrăgeală în jurul unui al treilea
război mondial. Partizanii adevăraţi ai păcii şi
securităţii popoarelor vor găsi şi în viitor în persoana Uniunii Sovietice un
aliat credincios şi un reazăm sigur“.
Guvernul sovietic doreşte să aibă
la graniţele lui numai state libere, democrate şi independente, aceasta fiind
garanţia cea mai bună împotriva unor eventuale intenţii războinice din partea
vreunor puteri imperialiste. Deaceea, guvernul sovietic voeşte nu mimai să
păstreze raporturi de prietenie cu ţara noastră, ci ne şi ajută atât din punct
de vedere politic cât şi economic pentru a deveni o ţară bogată, puternică şi
liberă.
Ţinând seamă de această situaţie,
trebue să ne punem întrebarea: Am avut noi dela primul război mondial şi până
la 6 Martie 1945, până la venirea guvernului Petru Groza, o conducere de stat,
care să înţeleagă că miezul politicii noastre externe trebue să fie înfăptuirea
unor raporturi de adevărată prietenie cu U. R. S. S.? Care a fost din acest punct de vedere linia politicii externe a
partidelor cari au ţinut în mâinile lor cârma ţării mai mult de un sfert de
veac?
Astăzi, d-nii Maniu şi Brătianu,
văzând că pierd jocul, caută conform obişnuinţei lor de vechi politicianişti,
să-şi schimbe părul, ca lupul.
Ei gângăvesc că, de când sunt, au
dus „o politică de bună vecinătate” cu popoarele sovietice; aceasta a fost
„linia lor tradiţională”; că din totdeauna „o politică de ostilitate, de
duşmănie faţă de un mare popor vecin n’ar fi putut avea şi n’a avut’ niciodată
adeziunea lor” (citate din oficiosul brătienist).
Este aceasta adevărat?
Au dus guvernele maniaţilor şi
ale brătieniştilor o politică de sinceră prietenie cu vecinul nostru dela
răsărit?
Dacă examinăm sub acest aspect
politica externă, dusă de guvernele „istoricilor” după primul război mondial,
vom descoperi fapte cari sunt într'o strictă contrazicere cu cele afirmate
astăzi de către leaderii „istorici”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu