Cazul Eilean Mòr - un mister neelucidat

Spre sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, a fost construit pe suprafaţa stâncoasă a insulei Flannan, farul de la Eilean Mor. Scopul lui era să-i ghideze pe marinari, în condiţii de siguranţă, în zona Hebridelor şi a coastei vestice a Scoţiei. Personalul farului era format dintr-o echipă de serviciu, alcătuită din doi paznici. Un al treilea om era întotdeauna disponibil, gata să intervină ca rezervă în eventualitatea unei îmbolnăviri sau a unui accident. Prin această precauţie de siguranţă, se presupunea că baliza de avertizare, cu o intensitate luminoasă de 140.000 de lumânări, nu se va stinge niciodată. Însă în primul an al secolului, la 15 decembrie 1900, nişte marinari ce navigau pe apele îngheţate ale mării Nordului au privit uluiţi cum farul de pe insula Flannan şi-a încetat funcţionarea.

     

https://en.wikipedia.org/wiki/Flannan_Isles_Lighthouse#Disappearances_in_1900

      Cel dintâi care a raportat acest mister forurilor pazei de coastă scoţiene a fost căpitanul unui vas cu aburi, nava maritimă Archer, care în acea noapte naviga în apropierea Hebridelor. Cu toate acestea, datorită unor condiţii meteorologice defavorabile, au trecut câteva zile până când o navă de ajutorare, Hesperus, a fost trimisă să efectueze cercetări. Printre cei aflaţi la bordul navei se afla un anume Joseph Moore, şef al paznicilor de far din zonă şi care anterior fusese de serviciu pe insula Flannan. Dezbătând împreună cu colegii săi problema misterului, Moore nu-şi putuse imagina niciun soi de împrejurări care să fi cauzat proasta funcţionare a echipamentului tehnic; în plus, era prieten apropiat al celor trei oameni care fuseseră de serviciu în decembrie — Thomas Marschal, Donald McArthur şi James Ducat — şi îi ştia pe toţi ca fiind paznici capabili şi cu experienţă, care ar fi fost improbabil să intre în panică în momente de criză.

Ultima dată când îi văzuse Moore, cu trei săptămâni înainte, toţi fuseseră sănătoşi şi părea de necrezut ca toţi trei să se fi îmbolnăvit atât de rău încât să nu-şi mai poată îndeplini sarcinile. De fapt — aşa cum avea să descopere Moore — cei trei fuseseră loviţi de ceva mult mai straniu decât o boală.

Când Hesperus s-a apropiat de insula cea mohorâtă, echipajul său a constatat că la debarcader nu se făcuse nici o pregătire în vederea sosirii lor, şi nici repetatele semnale lansate de sirena de ceaţă a navei n-au provocat vreun răspuns. Primul care s-a îndreptat cu paşi hotărâţi spre pereţii văruiţi ai clădirii farului a fost chiar Joseph Moore care a găsit încăperile reci şi pustii. În rest, toate erau în ordine şi la locul lor; chiar şi fitilurile lanternelor fuseseră curăţate şi retezate, vasele lor fiind umplute cu ulei, gata să fie aprinse la apusul soarelui. Cercetând jurnalul de zi în căutarea unui indiciu care să lămurească misterul, Joseph Moore a remarcat cu surprindere că în noaptea de 14 decembrie fusese consemnată o furtună dezlănţuită pe marea din jurul insulei. O asemenea consemnare era inexplicabilă, deoarece în noaptea respectivă vremea fusese calmă, furtuna izbucnind abia în noaptea următoare, când se observase pentru prima oară absența luminii farului. Ducat înregistrase ultimul raport în ziua de 15 decembrie. Textul era scurt: „Furtuna s-a sfârşit, marea este calmă, Dumnezeu stăpâneşte totul.”

Raportându-i comandantului navei Hesperus această ciudată situaţie, Moore a sugerat să se întreprindă imediat o cercetare amănunţită a micii insule. Sfatul i-a fost urmat, însă, la sfârşitul căutărilor, echipajul vasului de intervenţie nu-i găsise nici pe paznicii farului şi nici vreun indiciu privitor la dispariţia lor. În ziua următoare Hesperus s-a înapoiat la bază, fără supravieţuitori, cadavre sau explicaţii, lăsându-l pe Joseph Moore singur. În cursul următoarelor câtorva săptămâni, în timp ce străbătea în lung şi-n lat solul dur şi stâncos al micuţei insule Flannan, paznicul-şef a avut răgaz din plin pentru a se gândi la soarta tovarăşilor lui. Oare se hazardaseră să se apropie prea mult de apă şi fuseseră măturaţi de un val uriaş? Era improbabil, deoarece oamenii cunoşteau prea bine primejdiile unei mări agitate. Să fi înnebunit unul din ei, ucigându-i pe ceilalţi pentru ca, după ce le aruncase de pe stânci cadavrele, să-i urmeze şi el într-un mormânt de ape? Moore a cântărit cu grijă în minte această posibilitate, dar apoi a respins-o. Îi cunoştea personal pe cei trei ca fiind sănătoşi la trup şi la minte şi, împreună cu familia lui, îşi luase „la revedere" de la ei abia cu câteva săptămâni în urmă. Şi ce era cu furtuna despre care era menţionat în jurnal că ar fi avut loc în noaptea de 14 decembrie? O asemenea eroare părea imposibilă. Nimic din toate acestea nu aveau vreun înţeles, şi totuşi rămânea realitatea dispariţiei celor trei oameni. Era ca şi cum ar fi fost brusc atacați de o forţă extraordinară care-i luase de acolo împotriva voinţei lor.

Mintea lui Joseph Moore a continuat să se frământe, în cursul zilelor petrecute în singurătate, de la sfârşitul lui decembrie 1900 şi începutul lui ianuarie 1901, cu astfel de ipoteze macabre. Mult mai târziu, la câteva luni după ce fusese eliberat de sarcinile impuse de serviciu, Moore le-a povestit prietenilor săi cum, în timpul acelor sumbre săptămâni, devenise conştient de persistența unei atmosfere nefiresc de apăsătoare, care părea să impregneze întreaga insulă. Uneori, în vreme ce căuta în zadar indicii pentru rezolvarea enigmei, i se părea că aude limpede glasurile lui Marshall, McArthur şi Ducat care-l chemau, purtate de vânt. Niciodată n-a putut fi sigur dacă acest fenomen era sau nu un rod al propriei sale imaginaţii sau dacă avea legătură cu ţipetele pescăruşilor care se roteau deasupra capului său. Orice ar fi fost, Joseph Moore n-a mai putut fi convins nicidată să se întoarcă în mohorâta insulă Flannan.