Există un soi de oameni pentru care nimic nu are importanță, cu excepția a ceea ce li se întâmplă lor înșile. Unii i-ar putea numi egoiști, dar ar fi o definiție inexactă. Egoistul are momente în care suferă alături de cineva, empatizează, simte milă etc. Cei despre care vorbesc eu nu sunt capabili de nimic din toate astea. Trăiesc fără să simtă ceva, cu excepția durerii și a plăcerii fizice. Cei mai nefericiți (fără s-o știe) dintre ei, își închipuie că sunt plini de sentimente, capabili de dor, de compasiune, de vibrații, de comuniune sufletească... dar astea sunt numai în mințile lor și nu coboară niciodată în inimi.
O să dau un exemplu. Acum câteva luni, mă pomenesc că mă sună un amic să-mi dea o veste neplăcută. După ce schimbăm câteva impresii despre lume și viață, îmi zice așa: „Auzi, hai să-ți spun ce-am pățit: a murit vărul meu, Georgică”. Îl cunoșteam pe Georgică, dar nu foarte bine, drept pentru care vestea nu m-a zguduit prea tare. M-a frapat însă modul în care a găsit de cuviință amicul meu să-mi împărtășească tragedia. Carevasăzică vărul lui, băiat tânăr, murise, iar amicul interpreta asta ca pe ceva ce i se întâmplase lui. Altfel spus, nu vărul mort pățise ceva, nici pomeneală, ci el, amicul cu inima împietrită, el pățise.
Ferească Dumnezeu să fii nevoit să ai de-a face cu astfel de oameni. În preajma lor nu trebuie să zăbovești, pentru că nu după multă vreme vor răsturna realitatea și îți vor reproșa că de fapt tu ești cel cu inima împietrită, lipsit de suflet etc. Ei merg cu mistificarea până foarte departe. Pentru că au sufletul împietrit, înlocuiesc căldura lui cu diverse calități pe care uneori le au din plin: inteligență, curaj, corectitudine, dăruire pentru câte o cauză etc. Și pentru că tu nu mergi pe calea lor, te acuză de lipsa sufletului. Acești nefericiți sunt plini de certitudini. Ei merg înainte, fără abatere și trăiesc cu convingerea că dețin adevărul și cunoașterea. Cele două-trei scheme mentale pe care și le-au format îi ajută să reducă lumea la esențe. Ei știu cum stau lucrurile, au explicații pentru tot ceea ce fac ceilalți oameni, găsesc pretutindeni tipare și pentru asta își închipuie că au dobândit înțelepciunea. Acești oameni sunt prin excelență singuri, nu pot trăi alături de cineva, împărtășind cu acela valori, credințe, principii, sentimente. Dacă stai cu un asemenea om, trebuie să accepți că nu există decât calea lui. Dacă rămâi, bine. Dacă pleci, iarăși bine. Trebuie să știi că indiferent ce-ai face, doar tu vei avea de suferit, pentru că omul cu inima împietrită va spune: „dacă asta ai decis să faci, să fii sănătos”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu