Strigoii morţi

Spiritele morţilor care nu ajung din anumite motive în lumea de „dincolo” după înmormântare sau refuză să se mai întoarcă „acolo” după ce îşi vizitează rudele la marile sărbători calendaristice (Crăciun, Măcinici, Joimari, Sântandrei şi altele) se transformă în strigoi sau moroi.

Plecaţi „de aici” şi neajunşi „acolo”, strigoii devin periculoşi pentru cei vii: iau viaţa rudelor apropiate, aduc molime, grindină şi alte sufenţe. După relele provocate şi locul unde acţionează, pot fi strigoi de apă şi de uscat, de vite şi de stupi, de ploi şi de foc etc. Spre deosebire de Iele, care plutesc în aer cântând din diferite instrumente în sezonul călduros al anului, între Sângiorz şi Sânpetru, şi coboară pe pământ numai când se prind în horă, strigoii morţi călătoresc pe uscat şi pe ape, strigând şi moroind, de unde şi numele de strigoi şi moroi, cu mijloace improvizate de transport (pe meliţă, pe coadă de mătură, pe butoi sau în butoi etc).

Strigoii morţi provin din strigoii vii, la moartea acestora, şi din ceilalţi morţi cărora nu li s-au făcut sau li s-au greşit rosturile la înmormântare. Aceiaşi soartă o au şi morţii care s-au rătăcit din cauză că nu au respectat sfaturile date la înmormântare (Cântecul Zorilor) sau nu au avut cu ce plăti vămile întrucât nu li s-au dat banul la plecare sau l-au pierdut pe drum. Din acest motiv, „banul mortului” este, uneori, găurit şi legat de degetul mic al mâinii, se bagă în gura mortului sau i se leagă în batistă.

Strigoii vii, unii cunoscuţi încă de la naştere, erau „omorâţi” înainte de înmormântare prin înfigerea în inimă a unui fus, ţeapă de lemn, cui, piron de fier. Pentru a înlătura orice posibilitate de înhumare a unui om aflat în stare de moarte clinică „omorârea” strigoiului a fost atestată pe întreg spaţiul românesc. În cazul în care prezenţa unui strigoi devenea evidentă într-o comunitate rurală, se foloseau diferite procedee pentru descoperirea şi anihilarea lui. Cel mai eficient mijloc se considera intrarea pe timp de noapte cu armăsarul în cimitir şi sărirea peste morminte. Mormântul peste care calul nu voia să sară se presupunea că adăposteşte un strigoi şi, ca urmare, trebuia deshumat şi omorât. Bătrânii care au participat la asemenea practici declară că au găsit mortul, în unele cazuri, în altă poziţie decât l-au înhumat: întors pe o parte sau pe burtă, zgâriat pe faţă, cu barba şi unghiile crescute.

Este posibil ca cel puţin unii oameni înhumaţi în stare de moarte clinică, fenomen biologic de care cei vechi nu aveau cunoştinţă, să-şi revină în reavănul pământului, tragedii care amplificau şi mai mult credinţa în strigoi sau moroi.
Ion Ghinoiu - Zile și mituri