Spiritele morţilor care nu ajung din anumite motive în lumea de „dincolo” după înmormântare sau refuză să se mai întoarcă „acolo” după ce îşi vizitează rudele la marile sărbători calendaristice (Crăciun, Măcinici, Joimari, Sântandrei şi altele) se transformă în strigoi sau moroi.
Plecaţi „de aici” şi neajunşi „acolo”, strigoii devin periculoşi pentru cei vii: iau viaţa rudelor apropiate, aduc molime, grindină şi alte sufenţe. După relele provocate şi locul unde acţionează, pot fi strigoi de apă şi de uscat, de vite şi de stupi, de ploi şi de foc etc. Spre deosebire de Iele, care plutesc în aer cântând din diferite instrumente în sezonul călduros al anului, între Sângiorz şi Sânpetru, şi coboară pe pământ numai când se prind în horă, strigoii morţi călătoresc pe uscat şi pe ape, strigând şi moroind, de unde şi numele de strigoi şi moroi, cu mijloace improvizate de transport (pe meliţă, pe coadă de mătură, pe butoi sau în butoi etc).
