Renașterea stalinismului din spiritul triștilor dodoni de dincoace de Prut (2)

Ce atitudine au avut brătieniştii şi maniştii în perioada de creare a noului stat socialist, U.R.S.S.
Răsfoind literatura brătienistă şi manistă din acest timp, adică din anii de după primul război mondial, din anii Marii Revoluţii Ruse, ne izbim de un puhoi de invective la adresa unei ţări care îşi clădeşte o viaţă nouă. Ion I. C. Brătianu, pe care oficiosul lui Dinu Brătianu ni-l dă ca exemplu de prieten al U. R. S. S, declară la 1 Septembrie 1919: „Ceeace se uită prea mult, este primejdia imensă pe care o constitue pentru noi şi după părerea mea, pentru toată Europa, vecinătatea acestui regim bolşevist”. Şi deaceea, guvernul de sub conducerea Iui Ion I. C. Brătianu, propune lumii întregi să facă din România „zăgazul împotriva bolşevismului". Poporul român ştie astăzi foarte bine ce se ascunde în dosul unor astfel de lozinci. Ca şi „cruciada sfântă" a lui Hitler şi Antonescu, „anti-bolşevismul" nu a fost nimic altceva decât un paravan pentru dorinţa brătieniştilor şi a maniştilor de a cotropi teritoriile altora. Toţi reacţionarii, toţi fasciştii, toţi acei care vor să se îmbogăţească pe spatele popoarelor sovietice, întrebuinţează diversiunea „antibolşevismului" sau a „anticomunismului".

Această politică a fost urmată de trimiterea de trupe românești contra U. R. S. S. şi tot ca o urmare a acestei politici de vrajbă între popoare, guvernul Brătianu a trimis trupe împotriva unui alt vecin, împotriva poporului maghiar, care lupta pentru eliberarea sa de sub grofi şi pentru instaurarea demo-craţiei. Dar politica lui Ion I. C. Brătianu era dusă potrivit intereselor celor puţini, iar nu pe linia politicii de frăţie între popoare, care corespundea intereselor adevărate ale popoarelor român şi ungur. Deaceea se angajase ei într’o campanie de intervenţie, sufocând în sânge şi lacrimi lupta democratică a poporului maghiar împotriva grofilor reacţionari. 

După cum se ştie, în perioada dintre 1918 şi 1920, poporul sovietic a dus o luptă foarte grea pentru salvarea patriei lui împotriva intervenţiei străine si a gardiştilor albi ruşi. Această luptă se termină cu victoria deplină a Sovietelor şi cu nimicirea sau izgonirea duşmanilor lor. Trădătorii poporului rus, slugile reacțiunii străine: Denikin, Vranghel, Mahno şi alţii, au căutat un refugiu pentru ei şi pentru resturile înfrânte ale armatelor lor de mercenari, în diferite ţări, duşmane U. R. S. S. Printre guvernele care le-au dat adăpost se afla şi guvernul I. C. Brătianu, care continua în acest fel politica intervenţionistă, dusă înaintea lui şi de Averescu. 

În anul 1920, generalul Gheroy, trimisul aventurierului Vranghel, declară, într’un interview dat „Dimineţei“ printre altele: „Am fost trimis de generalul baron Vranghel în misiune militară pentru a susţine legătura militară cu România și cu statele din vecinătate". La întrebarea: „Pe ce baze faceţi Tansporturi de trupe ruseşti prin România spre Crimeea?”, generalul Gheroy răspunde: „Pe baza unui acord încheiat între generalul Vranghel si România, parte din trupele ruse refugiate sunt transportate prin România la Reni, iar de acolo îmbarcate spre Crimeea". 

Dpă ce vin din nou la guvern, în anul 1922 I. C. Brătianu a păstrat această legătură cu Vranghel împotriva U. R. S. S. După cum anunţau ziarele de atunci, un transport de 10.000 soldaţi si ofiţeri din bandele aventurierului Vranghel au sosit în țară. Soldaţii fură încartiruiţi în satul Valenţa, unde s'a construit, natural pe cheltuiala României, un imens lagăr iar ofiţerii – în Oradea Mare.  

In acelaş an, „Dimineaţa” constată că „Guvernul face o mare greşală că întreţine în ţară armata Vranghelistă care provoacă la răscoală”. După cum comunică Comisia locală a Sindicatelor muncitoreşti din Cluj, ofiţerii lui Vranghel, cari se aflau în serviciul Siguranţei lui I. C. Brătianu, au încercat o provocare criminală împotriva muncitorimii din capitala Ardealului cu ocazia lui 1 Mai. 

Scurt timp după aceasta, sosește la Bucureşti un alt bandit antisovietic, Mahno.

Vom vedea mai jos că această adăpostire a bandelor de ruşi albi avea un rol foarte bine definit în jocul de pregătire a unui război antisovietic pe care-l plănuiseră cu multă perseverenţă „istoricii” noştri.

P1  P3