În anii 50, ani ai intoleranței rasiale, un negru și un alb legați de același lanț evadează din duba care-i duce la închisoare. Trec prin încercări multiple, sunt gata să fie linșați, sunt urmăriți de potere cu câini, dar în cele din urmă reușesc să taie lanțul. Negrul - Cullen (Sidney Poitier), pleacă printr-o mlaștină înșelătoare către calea ferată. Femeia care i-a arătat drumul vrea doar să-și refacă viața alături de alb - „Joker” Jackson (Tony Curtis), așa că l-a trimis pe Cullen pe un drum greșit, ca să moară. Joker renunță la femeie, este împușcat în umăr de fiul ei și merge în mlaștini.
Albul și negrul se regăsesc, ajung la întâlnirea cu trenul. Cullen se urcă din mers, îi întinde mâna lui Joker, care, rănit, nu se poate urca și se rostogolește pe o pantă înierbată. Cullen sare după el și amândoi așteaptă îmbrățișați sosirea poterei. Doamne, câte locuri comune, ce propagandă simplistă... Stanley Kramer, un activist al visului american, un regizor care a cântat familia, egalitatea sexelor și a raselor, un ideolog care, dacă ar fi trăit azi, ar fi regizat filme cu activiști pro LGBT. Și ce mai plângeam noi la filmele lui, în anii 70, când un oarecare dezgheț ceaușist permitea cinematografelor să ruleze câte o producție americană...
Am revăzut azi filmul... Îl descoperisem, copil, cu numele „Lanțul”. În engleză se cheamă „The defiant ones”. Mi s-au decriptat toate schemele, toate mecanismele de manipulare, am înțeles perfect ceea ce intuisem deja în anii maturității, când îmi aduceam uneori aminte de Kramer și mă încercau anumite îndoieli - poate că filmele lui nu erau despre oameni speciali, puternici și frumoși, ci despre caractere ficționale, menite să-i convingă pe cei mulți că totul poate fi construit cu adevărat dacă ai modele... și că este irelevant să-ți pui întrebarea cine și de ce dorește ca astfel de modele să prindă viață...
Dar dincolo de toate astea, la final mi-au dat iarăși lacrimile, exact ca atunci...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu