Dulceață de cireșe amare

Măcar să nu mai beau în dimineața asta... Restul viciilor mi le pot satisface liniștit, ca în toate celelalte zile, dar astăzi, în dimineața asta rece de primăvară, măcar să nu mai beau... Mă gândesc să deschid fereastra dinspre spatele blocului, ca să mă uit după ghiocei și să ascult cum țipă vrăbiile...

Aș putea chiar să cobor cele trei rânduri de trepte mirosind a pișat de motan în călduri, să mă așez pe bancă, să privesc fetele tinere trecând spre școală cu ochii în ecranele telefoanelor inteligente, să-mi amintesc de anii de neîntors când plecam cu ghiozdanul în spinare și mama se uita după mine de pe trepte până dispăream dincolo de colțul străzii. Atunci o rupeam la fugă pe poteca știută numai de noi, copiii, ajungeam în poiana dintre brazi, culegeam, ascultând foșnetele pădurii și cântecul mierlelor, un buchet de ghiocei pentru fata de la a cincea D pe care o iubeam în secret. Dar nu i-l dădeam niciodată, îl ascundeam în ghiozdan și îl aruncam la întoarcere, când nu mă vedea nimeni și simțeam că mă podidește plânsul. Intram în casă, luam din cămară borcanul cu dulceață de cireșe amare și mă îndopam până ce eram din nou cel dinainte, gata să o ia de la început cu același entuziasm, măcinat de aceeași speranță. Nu se întâmplase nimic, fusesem doar atins încă o dată de acel dor nelămurit pe care aveam să-l port după mine întreaga viață și care acum îmi spune că vremea cireșelor amare a trecut pentru totdeauna, dar e de ajuns să întind mâna ca să găsesc absintul. Și vine, numai el știe de unde, un gând: măcar să nu mai beau, în dimineața asta rece de primăvară.

RaulB