Omul nou

Multă vreme, cartierul dintre Piaţa Victoriei şi „Lupoaică” a fost un cartier decorativ şi paşnic. Se născuse pe un teren – Parcul Bonaparte – aflat la marginea orașului, aşadar într-o zonă aerisită, nezgomotoasă, foarte atrăgătoare pentru burghezia prosperă care îşi dorea case pitoreşti şi confortabile. Comunismul n-a adus, în acest peisaj, decât decrepitudine şi, la capătul dinspre „Externe” al străzii Paris, o linie mizeră de troleibuz, cu staţie pe „Louis Blanc”. Când se strica ceva pasagerii trebuiau să coboare şi m-am trezit de multe ori cu murmurul tenace dar fără efect al indignării lor. 

După revoluţie, vecinătatea cu clădirea Guvernului a transformat, brusc, zona într-o culisă tulbure a politicii stradale. Mitingurile, hoardele de mineri, dubele trupelor antitero au devenit recuzita curentă a străzilor cu nume sonore, de mari capitale, din fostul Parc Bonaparte. Ele s-au contaminat de rumoare agitatorică, de atmosfera stadioanelor, a turnirurilor şi a luptelor de gherilă. Ne-am deprins şi cu asta; în plus, lucrurile – cel puţin deocamdată – s-au mai liniştit. Până nu demult. Căci, dintr-odată, vacarmul revoluţionar a fost înlocuit de un vacarm „de tip nou”: vacarmul reformei, întruchipat, benign, de pletora micilor dughene şi, mai puţin benign, de câte un local pretenţios, în jurul căruia aglutinează o clientelă pestriţă, cu limuzină şi telefon mobil.

Am ghinionul să locuiesc peste drum de un asemenea stabiliment. Se numeşte, sibilinic, „Saga” şi, la început, avea aerul unui experiment decent: într-o casă veche, cu grădină, patronii păreau doritori să recupereze modelul restaurantului „de cartier”, aproape de centru şi totuşi „la şosea”, ospitalier şi discret. Lucrurile s-au degradat galopant: clientela seamănă mai mult a clientelat, se organizează mari petreceri de gaşcă, se programează nunţi şi se pune muzică. Tare. Asurzitor. Neruşinat. De vreun an, ascult seară de seară, laolaltă cu o sumedenie de vecini terorizaţi, aceleaşi casete cu Armstrong şi Pavarotti (deveniţi, fireşte, pe această cale, odioşi) şi particip la toate euforiile matrimoniale ale muşteriilor. Citesc, mă uit la televizor, fac conversaţie şi încerc să adorm pe un fond muzical fatal: fondul muzical „Saga”. Duminica trecută mi-am ieşit din minţi. Strada a fost scuturată subit de o explozie sonoră necruţătoare; nu mai auzeam ce spun, ce mi se spune, ce mi se strigă; vedeam, pe sub balcon, maşini grele care păreau să circule pe câlţi, într-atât motoarele lor erau neputincioase faţă de decibelii „Saga”. M-am repezit, năuc, spre stabiliment. Iar acolo, în grădină, l-am întâlnit! L-am recunoscut imediat! Era „omul nou” în carne şi oase, vechiul şi gloriosul om nou, încă şi mai nou după revoluţie: reciclat, modernizat, capitalist. Sigur de sine, de banul şi de pilele lui, fercheş ca un căpitan în civil, prost, şmecher şi obraznic. „Ce vreau? Care-i problema? Tocmai face o probă cu staţia pentru nunta de diseară. La el acasă face ce vrea. Şi, în definitiv, ce-am cu Armstrong? Nu-mi place? Da de ţiganii care fac scandal noaptea, după colţ, de ce nu mă leg? Ar fi bine să fiu mai calm. El e calm. E un domn. Şi e dreptul lui să organizeze nunţi. Mai ales că e vorba de cineva de sus, de foarte sus!” Are dreptate. Eu sunt isteric, el e stăpân pe situaţie. Eu sunt neputincios, el e neînfricat. „Ce-o să-i fac?” El e, în mai mare măsură decât mine, beneficiarul revoluţiei: nu se mai teme de partid, de Securitate, de serviciul de cadre. E liber şi demn. Iar eu sunt ridicol. Eu visez să vie, mă-nţelegi, statul, „statul de drept”, care să mă apere de omul nou, veşnic victorios. Să-i explice că spaţiul sonor al unei străzi e spaţiu public şi că nu poate abuza de el bunul plac al oricărui bişniţar. În toată lumea, poliţia intervine, în asemenea situaţii, de la sine. Dar aştept degeaba. Statul de drept e ocupat. N-are timp de fleacuri. Şi oricum, dacă e să sprijine pe cineva, mai curând îl va sprijini pe preopinentul meu, care reprezintă, nu-i aşa, spiritul de iniţiativă, spiritul întreprinzător, noul. La urma urmei, ce-am cu Armstrong şi cu Pavarotti?

Andrei Pleșu - Dilema,1997