Un proces verbal verde

 Undeva, într-un oraş, trăia un pictor pe nume Uteşaev1). Acesta picta zîmbete. El dăruia neapărat cîte un zîmbet fiecărui chip pe care-l zugrăvea. Cînd e vorba de un „Intîi Mai,” de o nuntă, de o horă, sau de fel şi fel de coruri şi jocuri — aşa ceva nu este de mirare. Copii, fete, prieteni re­găsiţi, vişini în floare, soare strălucitor — cum să nu zîmbeşti!

Uteşaev îşi alegea însă subiecte ceva mai grele: o fetiţă care sparge un ulcior cu lapte şi care adună cioburile rîzînd. Un călător care scapă trenul şi care, cu chipul plin de veselie, rămîne cu boccelele pe peronul pustiu...

Uteşaev nu se opri aici, ci ajunse la or­fane şi la văduve nemîngîiate. Orfanelor le împarte abecedare şi copilele se bucură. O văduvă cu batista udă de lacrimi în mînă stă lîngă coşciug, cu capul întors spre fereastra prin care se zăresc în de­părtare nişte coşuri de fabrică. Priveşte şi zîmbeşte...

Aşa se scurgea traiul liniştit al lui Ute­şaev. Cum isprăvea un tablou, venea o comisie, după care urma un cor de plescăi­turi admirative, cîteva bătăi prieteneşti pe umăr şi finalul obişnuit: „Iată un îndră­gostit de viată!” şi tabloul lua drumul ex­poziţiei.

In felul acesta au trecut mai mulţi ani. Intr-o zi, Uteşaev lucra la un tablou din viaţa de spital: cîţiva ortopezi, în halate albe, pun în gips piciorul unui bolnav. Bineînţeles, bolnavul zîmbeşte. Zîmbetul însă nu e parcă destul de pronunţat: buzele vinete surîd deocamdată numai pe jumătate. Aşa că Uteşaev şi-a muiat din nou pensula în albastru întinzînd zîmbetul pe toată gura. Dar, ce să vezi! Zîmbetul începu să alerge, fugea înaintea pensulei, înaintea culorii şi se întinse, se întinse... Uteşaev simţi un fior rece. Dar asta nu fu încă totul! Deodată, chipul bolnavului se schimonosi, iar privirile-i prinseră să arunce văpăi... Uteşaev, alb ca varul, se dădu înapoi şi închise ochii.

— Să nu te temi de mine, — auzi el o voce, — ci de Comisia superioară!...

Deschise ochii — totul rămăsese ne­schimbat : medicii lucrau, în timp ce bol­navul, ca şi mai înainte, zîmbea încetişor, cu buzele palide... Uteşaev începu să mă­soare încăperea în lung şi în lat şi să se întrebe ce-i cu Comisia superioară. Nu auzise de aşa ceva. Oare unde-o fi? De­sigur că la expoziţia de tablouri. Fusese totdeauna atît de preocupat de lucrul său, încît nu dăduse niciodată pe acolo.

Atunci se duse în grabă la expoziţie. Trecu prin toate sălile — erau înţesate de lume. Vizitatorii stăteau şi admirau ta­blourile. Dar Uteşaev trecu mai departe, încă o săliţă. Nimeni. Îşi roti privirea pe pereţi şi, ce credeţi că văzu? Numai ta­blouri de-ale lui. Privi şi în jos. Prin cră­păturile parchetului răzbiseră fire de iarbă. Dar nu mai era o iarbă tînără: se vedea eă nu era în primul ei an de viață.

Lui Uteşaev nu-i stătea însă gîndul la iarbă: ar fi vrut să afle cît mai repede unde-i Comisia superioară. Alergă prin săli, întrebă oamenii de serviciu. Dar ni­meni nu ştia nimic despre comisie. Se duse şi la directorul expoziţiei. Zadarnic. Nici acesta nu ştia nimic. Se întoarse din nou la tablourile lui. Săliţa era pustie, doar iarba se răsfăţa în voie. In faţa uşii, o în­grijitoare bătrînă, cu fireturi verzi şi aurii. Uteşaev o întrebă şi pe ea de Comisia su­perioară.

— Păi iat-o! — zise bătrînica, arătînd spre mulţimea care umplea celelalte săli şi privea tablourile.

— Asta-i comisie? Nu vezi că-i pu­blicul?

— O fi public, pentru mine, — răspunse bătrînica, — dar pentru dumneavoastră e comisie. Şi încă superioară!

Să-ţi pui mintea cu bătrînii! Dar ca s-o întărîte, Uteşaev o mai întrebă:

— Dacă asta-i comisia, de ce nu-şi spune părerea despre tablourile mele? Ce zici? Ar trebui să existe un proces-verbal în care să fie consemnată hotărîrea. Nu?

— La ce bun! — răspunse bătrînica arătînd spre iarba din săliţă. — Ce pro­ces-verbal mai vrei, omule? — zise bă­buţa aplecîndu-se şi rupînd un pumn de iarbă. — Mai limpede decît procesul ăsta verbal nici că se poate! Poţi să-l şi pipăi, nu numai să te uiţi la el: locul e neum­blat...

Dintr-odată Uteşaev înţelese: îşi iroti ochii injectaţi pe pereţii unde atîrnau în rame fanteziile şi denaturările lui, apoi strivi iarba cu piciorul şi, clătinîndu-se, o rupse la fugă din sală...

Şi de-atunci pictorul începu să înţeleagă şi să cunoască viaţa...

1) Uteşaev — consolator (numele caracterizează personajul). (N. trad.).