Undeva, într-un oraş, trăia un
pictor pe nume Uteşaev1). Acesta picta zîmbete. El dăruia neapărat cîte un
zîmbet fiecărui chip pe care-l zugrăvea. Cînd e vorba de un „Intîi Mai,” de o
nuntă, de o horă, sau de fel şi fel de coruri şi jocuri — aşa ceva nu este de
mirare. Copii, fete, prieteni regăsiţi, vişini în floare, soare strălucitor — cum
să nu zîmbeşti!
Uteşaev îşi alegea însă subiecte
ceva mai grele: o fetiţă care sparge un ulcior cu lapte şi care adună cioburile
rîzînd. Un călător care scapă trenul şi care, cu chipul plin de veselie, rămîne
cu boccelele pe peronul pustiu...
