Din seria „Lecturi obligatorii” - Prietenia dintre îngeri și italieni

ALBERT TREFLA: „Prietenia dintre îngeri şi ita­lieni“ — Nu mai este nici o îndoială că există, încă din antichitate, o strînsă prietenie între îngeri şi locui­torii peninsulei. Albert Trefla, dăruit încă de timpuriu pasiunii pentru istorie, pentru artă, nu este mai puţin înclinat către investigaţia gratuită, avînd un mare ta­lent de detectiv. El a observat că sub masca unei indi­ferenţe bine disimulate, îngerii preferă de-a lungul veacurilor să se arate în Italia, îndeosebi în marile oraşe. 

    Pictura etruscă este prima care nu poate să ascundă familiaritatea, stabilită cine ştie cînd, dintre artistul ano­nim şi îngerii deghizaţi în zei şi eroi. Meşterul mormîntului de la Lionnes face, prin compoziţia lui simplă, dar foarte sugestivă, o adevărată diversiune. Cine este naivul care, admirînd fantasticul zbor al porumbeilor galbeni şi roşii, să creadă că este vorba chiar de porum­bei galbeni şi roşii? Mişcările aripilor sînt parcă atitu­dini reproduse din intima hîrjoneală a îngerilor, atunci cînd se fugăresc sau cînd îşi dau coate şi-şi fac cu ochiul spre a scoate din răbdări o bunică severă, însă etern în­datoritoare. Stolul este surprins desfăcut în două cete, aproape simetrice. Nu tot astfel stau dispuse cohortele îngereşti în cele mai multe tablouri ale maeştrilor Re­naşterii? Coincidenţă sau intenţie? Spărturile frescei, datorate întîmplării, pun aripi albe şi profilează figuri omeneşti pe trupul celor mai mulţi porumbei. Unul din­tre portretele deosebit de interesante moştenite de la antici, chipul demonului Charu, pictat de un meşter pro­vincial într-un mormînt din Orvieto (Muzeul arheologic din Florenţa), înfăţişează un înger damnat, în toată splendoarea lui. Aripile stau desfăcute ca după un zbor întrerupt. Penajul elegant, bine aşezat în spinarea de­monului, ascunde culori cereşti şi necum infernale. Se vede clar că personajul este unul dintre acei îngeri, care, fiindu-le interzisă ieşirea din plicticosul club al paradisului, s-au deghizat în demoni spre a coborî ne­urmăriţi în localurile de petrecere de pe pămînt. Pierzîndu-li-se identitatea, mulţi îngeri se sustrăgeau în vre­mea aceea de la regulamentul de ordine interioară şi beneficiau de cîteva bucurii nevinovate printre italieni. Albert Trefla, după trecerea cîtorva sute de ani, a în­fiinţat cu colaboratorii un serviciu perfecţionat de ur­mărire, şi iată, a descoperit relativ uşor înşelăciunea. Întotdeauna îngerii delincvenţi — vezi concluziile cerce­tărilor întreprinse — trăgeau în casele italiene, se în­hăitau cu băieţi şi fete italiene şi, adesea, pozau în cele mai ciudate chipuri, în atelierele unor pricepuţi meşteri italieni.

Cu vremea, mijloacele de deghizare, de înşelare a con­temporanilor vigilenţi au evoluat. În secolele XIII şi XIV circulau prin tîrgurile italiene numeroşi necunos­cuţi lipsiţi de o îmbrăcăminte potrivită, destul de prost hrăniţi, dar ahtiaţi după petreceri cu vinuri tari şi fe­mei. Erau dornici de scandal, provocau discuţii despre cele mai neînsemnate cauze, aveau permanent chef de bătaie, şi s-au aflat multe dovezi că adesea băgau, cu seninătate, cuţitul în adversar. O analiză atentă a do­cumentelor arată că, sub înfăţişarea acestor vagabonzi periculoşi se ascundeau persoane binecunoscute din ierarhia Heruvimilor şi din clanul Serafimilor. Detectivul Albert Trefla le-a dat şiretlicurile în vileag. Iată cum a procedat Trefla: comparînd, de pildă, spectrul radio­logic pe care-l dau lănciile combatanţilor din celebra Bătălie a lui Paolo Uccello (Uffizi, Florenţa) cu clişeul unor aureole autentice găsite într-un cartier al Romei, cercetătorul a avut surpriza să constate identitatea ca­lităţii metalului. Analizînd ritmica unui dans toscan, Trefla a descoperit că el conţine aceleaşi grupări de paşi ca şi tropăiala îngerilor pe acoperişul ieslei în care s-a născut Mîntuitorul. Cercetînd conţinutul unei oale de noapte din casa unei femei desfrînate, în care nu se poate să nu fi urinat bărbatul ascuns în plapumă, s-a aflat că lichidul era o soluţie foarte concentrată de nec­tar. În sfîrşit, mulţi dintre îngeri, fie ca urmare a edu­caţiei, fie ca să-şi răscumpere într-un fel nelegiuirile săvîrşite în incursiunile lor pe pămînt, interveneau în disputele dintre italieni, luînd invariabil partea drep­tăţii. Pe la 1420, ilustrul Filippo Lippi imortalizează pe cîţiva dintre îngerii care tulburau liniştea cartierului său, reţinind tipuri de bărbaţi despre care ştim că mîncaseră şi băuseră în casa lui, nedîndu-se înapoi de a invita la joc, cu lăută şi tamburine, pe propria fiică a maestrului. Gîndul dintîi al artistului fusese, pro­babil, să se plîngă autorităţilor supreme. Teama de răz­bunare şi relativa nereuşită a portretelor, departe de tehnica fotografiei de azi, l-au reţinut să-şi ducă la îm­plinire reclamaţia. Scandal public nu se putea face, ziare neexistînd încă. Materialul adunat a fost folosit ulterior de pictor la realizarea tabloului său Fecioara şi copilul lisus. Montajul este evident: cei doi regi, care se în­chină îngenuncheaţi, au uitat să-şi lase la cuier aureo­lele; cel din dreapta trădează o stare de ebrietate pro­nunţată. Aduse arbitrar din alt tablou, celelalte perso­naje suferă de indiferenţă, sînt distrate şi într-o ţinută scandaloasă. Artistul şi-a bătut joc de opera lui, sau — ipoteză nu mai puţin plauzibilă — a lăsat cu intenţie asemenea flagrante nepotriviri spre a atrage, în acest mod, atenţia celor în drept asupra blestemăţiilor în­gereşti.

Renumitul basorelief al lui Michelangelo intitulat Lupta centaurilor este, de fapt, o încăierare ordinară de la care nu lipsesc — nici nu se putea altfel — în­gerii. Nici urmă de centauri! Este o încleştare de tru­puri înfierbîntate, care s-au contopit pînă la a deveni un singur corp monstruos. În stînga, puţin răsucit din umeri, un bărbat în picioare stă să-şi desfacă din ca­rapacea nevăzută aripile. Sforţarea e, fireşte, inutilă, pentru că ceilalţi nu-i permit decolarea cu una cu două, după ce a dat cu pumnii. În centrul basoreliefului, sus, într-o situaţie mai puţin critică, deşi destul de înghesuit şi el, un alt bărbat-înger a reuşit să tragă declanşatorul şi aripile sînt gata să se deschidă. Un individ, care nu poate fi decît un italian, îl ţinteşte din stînga cu braţul bine încordat şi, cînd îl va lovi, zburătorul se va pră­buşi ca o fragilă ciocîrlie. Cînd afirmă categoric că in­dividul din stînga este italian şi nu înger, Trefla se bazează pe faptul că niciodată îngerii nu pun mîna pe bolovani, chiar şi în cele mai disperate situaţii, prefe­rînd pumnul. De scuipat însă scuipă, după cum o dove­desc numeroase tablouri de care este plină Renaşterea.

Autorul, care îşi propusese să vorbească despre prie­tenie, a insistat asupra acestor aspecte pentru a stabili:

1.  Marea afluenţă de îngeri în principalele tîrguri şi oraşe italiene, ceea ce ne indică o viaţă trepidantă în centrul peninsulei, informîndu-ne exact despre calitatea spectacolelor şi a localurilor, precum şi despre ospitali­tatea generală.

2. Existenţa unor relaţii apropiate între îngeri şi ita­lieni, concretizate chiar şi în organizarea de afaceri, bănci, schimburi de mărfuri etc. Se presupune că, la un moment dat, ar fi existat ateliere manufacturiere în ha­lele cărora ar fi fost angajaţi cîteva sute de îngeri.

3.  Insistenţa apariţiei în operele artistice a tuturor categoriilor de îngeri (un singur tip, Angellus vesicans, din Catalogul serafic de la Amsterdam lipseşte).

4.  Practica, devenită regulă, de a întîlni îngeri în haine omeneşti şi oameni în atitudini îngereşti (vezi Perugino: Înălţarea la cer, unde îngerii-copii suferă de calviţie pămîntească, iar cei maturi cîntă la viola da braccia cu dexteritate şi vădită graţie). Înţelegerea se întemeiază, probabil, pe un sistem evoluat de contracte, pe obiceiul pămîntului şi altele.

Relaţiile de prietenie şi colaborare ce caracterizează coexistenţa îngerilor şi italienilor se bazează pe respect reciproc, cooperare economică şi în alte domenii, pe în­lesnirea liberei circulaţii a bunurilor materiale şi spiri­tuale de la cer la pămînt şi invers. Aceste relaţii au fie un caracter temporar, fie unul veşnic, aşa după cum se poate reţine din detalii semnificative ale multora dintre tablourile pictorilor italieni. În scena lui Fra Angelico intitulată San Lorenzo distribuisce l’elemosine (Vatican), se poate observa perfecţiunea operaţiei de credit pe ter­men lung. (Individul din dreapta, în prim plan, e neîndoielnic un înger deghizat, aşteptînd să beneficieze de scăderea taxei de scont.)

Un ultim capitol urmăreşte migraţia îngerilor dintr-un loc într-altul, evoluţia acţiunilor lor, amestecul acestora în treburile administrative ale republicilor; toate chipu­rile pictate de Modigliani sau modelate de Giacometti trădează însă suferinţa, hrana insuficientă, condiţiile de locuit precare. Îngerii, slăbiţi, hăituiţi, dispunînd de cre­dite băneşti tot mai puţine, cunosc pe pămîntul italian fenomenele specifice regresiunii; se semnalează nume­roase sinucideri, reprofilarea profesională, melancolia. Tot mai mulţi îşi iau zborul spre alte ţări. Au fost văzuţi, astfel, pe biciclete într-o pădure din Germania, într-un compartiment de tren în Ungaria, în pelicule de duzină la Hollywood.

Autorul declară în încheiere că îngerii mai pot fi sur­prinşi, cu precauţie, în zonele păşunilor nordice şi din­colo de bine şi de rău. (Editura „Lampadar", Constanza 1962.)
Mircea Horia Simionescu - Ingeniosul bine temperat