Amintiri din vremea ciumei (1)

Citiți și faceți paralela cu ce se petrece azi, la 355 de ani de la tragedia descrisă de autorul aventurilor lui Robinson Crusoe. Veți vedea cum aceleași metehne - neghiobia, lăcomia, lipsa de compasiune etc acționau și atunci, exact ca astăzi, când însă nu ne amenință ciuma ci virusul COVID - 19.

Să fi fost pe la începutul lunii septembrie 1664 cînd eu, ca de altfel şi vecinii mei, am aflat din zvon public că ciuma ar fi izbucnit din nou în Olanda¹; în anul 1663 molima se dezlănţuise cu mare furie pe acele meleaguri, cu osebire la Amsterdam şi Roterdam, unde, spuneau unii, s-ar fi răspândit venind din Italia, în timp ce alţii gîndeau că ar fi venit din Levant odată cu avuţiile aduse acasă de flota turcă; alţii îşi dădeau cu părerea că ar fi venit din Candia.², şi iarăşi alţii ziceau că din Cipru. 

Dar nu de unde a venit are însemnătate; toată lumea era însă de acord că în Olanda se stîrnise din nou.

Pe vremea aceea nu aveam ziare tipărite, care să răspîndească zvonuri sau dări de seamă despre ceea ce se întîmplă şi care să umfle faptele prin născocirile oame­nilor, aşa cum aveam să văd mai tîrziu că se petrec lu­crurile. Dar asemenea veşti soseau pînă la noi prin scrisorile neguţătorilor sau ale altora care purtau corespondenţă cu ţări străine, iar de la aceştia se lăţeau mai departe prin viu grai; aşa încît noutăţile nu erau aflate pe dată în toate colţurile ţării, cum se întîmplă acum. Dar se pare că cei din Guvernămînt primiseră o dare de seamă asupra adevăratei stări a lucrurilor şi că ţinuseră felurite sfaturi în legătură cu măsurile de stăvilire a molimei; toate aces­tea erau păstrate însă în mare taină. Aşa se face că zvo­nurile s-au stins şi oamenii au început să le dea uitării, ca pe nişte fapte care nu ne priveau direct şi care, nădăjdu­iam noi, nu cuprindeau adevărul. Pînă la sfîrşitul lunii noiem­brie sau începutul lui decembrie 1664, cînd doi bărbaţi, despre care se spunea că ar fi fost franţuji, au murit de ciumă la Long Acre, sau mai bine zis la capătul de sus din Drury Lane. Familiile la care locuiau cei doi şi-au dat osteneala să ţină cît mai ascunsă întîmplarea; totuşi şti­rea a răzbit în vecini şi a ajuns pînă la autorităţi. Acestea au simţit că-i de datoria lor să facă cercetări, pentru a con­stata ce-i adevărat şi ce nu, astfel încît au fost trimişi la faţa locului, în inspecţie, doi medici şi un felcer. Specia­liştii au venit şi, constatînd pe ambele cadavre semnele vădite ale bolii, şi-au exprimat în mod public părerea că cei doi au murit de ciumă. A fost înştiinţat dascălul parohiei, care la rîndul lui a anunţat Centrul parohial; iar ştirea a fost publicată în Bu­letinul Mortuar săptămînal, în felul obişnuit.

Oamenii s-au arătat foarte îngrijoraţi la aflarea aces­tei veşti, şi întregul oraş începu să dea semne de alarmare, cu atît mai mult cu cît în ultima săptămînă a lunii decem­brie 1664, încă o moarte avu loc în aceeaşi casă şi ca ur­mare a aceleiaşi boli. După aceea spaimele se potoliră din nou vreme de vreo şase săptămîni, răgaz în care se spunea că nimeni dintre cei ce muriseră între timp nu avusese semnele molimei pe trup, aşadar răul se domolise. Dar ceva mai tîrziu, pe la 12 februarie cred, s-a înregistrat o nouă moarte, în acelaşi chip, într-o altă casă, ţinînd însă de aceeaşi parohie.

Fapt care-i făcu pe oameni să-şi întoarcă privirile spre partea aceea din oraş; şi cum Buletinele săptămînale ară­tau o neobişnuită creştere a numărului de înmormîntări în parohia St. Giles, lumea începu să bănuie că în această parte a oraşului se răspîndise ciuma, şi că mulţi muriseră de mîna ei, cu toate că familiile se feriseră pe cît cu pu­tinţă ca asemenea zvon să ajungă la urechea publică. Ast­fel de gînduri frămîntau mintea oamenilor şi nimeni nu se aventura prin Drury Lane ori pe alte străzi bănuite a fi contaminate, decît dacă-l mîna vreo nevoie arzătoare.

Cel din urmă Buletin a fost cu adevărat înfricoşător, întrucît înregistra cel mai mare număr de decese săptămînale cunoscut de la molima din 1656 încoace.

Oricum, lucrurile se domoliră din nou, şi cum vremea se dovedise foarte friguroasă, iar gerul care începuse în decembrie şi continuase la fel de aspru pînă spre sfîrşitul lui februarie adusese cu sine un vînt şfichiuitor, deşi nu prea puternic, Buletinele marcară o nouă decreştere a de­ceselor, sănătatea începu iar să domnească în oraş şi toată lumea gîndi că primejdia trecuse. Numai că în parohia St. Giles înmormîntările tot se ţineau lanţ: mai cu seamă de pe la începutul lui aprilie nu scădeau sub douăzeci şi cinci săptămînal, iar în săptămînă dintre 18 şi 25 aprilie se înregistrară treizeci de decese, dintre care două datorate ciumei şi opt tifosului exantematic, socotit a fi cam tot acelaşi lucru. A crescut de asemeni şi numărul total al ce­lor morţi de tifos exantematic, de la opt în săptămînă an­terioară, la doisprezece în săptămînă de care vorbim.

Veştile ne alarmară din nou, şi o cumplită îngrijorare cuprinse populaţia, mai cu seamă că acum vremea se schim­base, îndulcindu-se, iar vara bătea la uşă. Oricum, în săp- tămîna următoare speranţele reînfloriră iar, pentru că Buletinele descrescuseră şi numărul total al morţilor scăzuse la 388, dintre care nici un deces datorat ciumei, şi numai patru pricinuite de tifosul exantematic.

Pentru ca în săptămîna ce urmă să se constate o nouă creştere, şi molima să se facă iar simţită în două-trei pa­rohii: St. Andrew’s Holborn, St. Clement’s-Danes şi, spre marea jale a oraşului, se înregistră un deces chiar în cen­tru, în parohia St. Mary-Wool-Church, adică în strada Bearbinder-lane, lîngă Bursă. In total, în acea săptămînă mu­riseră nouă persoane dc ciumă şi şase de tifos exantematic. In urma cercetărilor se constatase totuşi că franţuzul care murise în Bearbinder-lane locuise pînă de curînd în Long-Acre, în preajma caselor contaminate, şi se mutase de acolo de frica bolii, fără să ştie că se şi molipsise.

Acestea se întîmplau la începutul lunii mai, şi totuşi vremea era încă moderată, schimbăcioasă şi destul de rece aşa încît lumea mai nutrea unele speranţe. Ceea ce încu­raja aceste speranţe era faptul că centrul oraşului fusese cruţat de boală; în toate cele 97 de parohii nu se decla­raseră decît 54 de cazuri de ciumă, aşadar am început să ne spunem că boala a cunoscut, se vede, răspîndire numai printre locuitorii unei anumite părţi a oraşului şi că s-ar putea să nu se întindă mai departe. Cu atît mai mult cu cît în săptămîna următoare, adică de la 9 la 16 mai, nu s-au înregistrat decît trei noi cazuri de ciumă, şi nici unul dintre ele în City sau în Liberties, iar parohia St. An­drew nu a numărat decît cincisprezece înmormîntări, ceea ce însemna o cifră foarte scăzută. E drept că parohia St. Gi­les îngropase treizeci şi două de persoane, dar cum numai una dintre acestea murise de ciumă, oamenii începură să răsufle uşuraţi. Buletinul săptămînal pe întregul oraş scă­zuse de la 347 decese, în săptămîna precedentă, la 343.

Preţ de cîteva zile ne păstrarăm speranţele, dar aceste zile au fost puţine. Căci lumea nu se mai lăsa amăgită. Casele începură să fie cercetate şi se descoperi că molima se în­tinsese în toate părţile şi că zilnic mureau oameni de ciumă. Aşa încît nădejdile noastre se clătinară. Acum nimic nu mai putea fi tăinuit şi curînd ieşi la iveală că molima se răspîndise dincolo de orice nădejde sau amăgire. în paro­hia St. Giles pusese stăpânire pe cîteva străzi, şi familii în­tregi zăceau laolaltă doborîte de boală. Starea de lucruri începu să devină limpede şi din Buletinele săptămînii ur­mătoare; ce-i drept, numai paisprezece dintre dccesuri erau atribuite flagelului, dar acest lucru nu însemna decît înşelătorie şi tăinuire, pentru că în parohia St. Giles fuse­seră îngropate patruzeci de persoane şi se dovedi că cea mai mare parte dintre acestea muriseră de ciumă, deşi, oficial, moartea lor fusese pusă pe seama altor boli; şi, cu toate că numărul total al decesurilor nu depăşise cifra de 385, iar creşterea faţă de săptămîna precedentă nu era mai mare de 32, totuşi s-a comunicat că dintre cei decedaţi paisprezece muriseră de tifos exantematic şi paisprezece de ciumă; dar noi ne încredinţasem că în acea săptămînă ciuma secerase în tot oraşul cincizeci de vieţi.

Următorul Buletin, acoperind perioada dintre 23 şi 30 mai, raporta 17 cazuri de ciumă, dar înmormîntările din St. Giles atinseseră numărul de cincizeci şi trei, o cifră înspăimîntătoar! Şi dintre acestea numai nouă fuseseră atribuite ciumei. Dar la o examinare mai atentă efectuată de judecătorul de pace, şi în urma cercetării făcute de primar, s-a constatat că în parohie se înregistraseră încă alte douăzeci de decese datorate ciumei şi puse pe seama tifosului exantematic sau altor boli, asta în afară de ca­zurile trecute sub tăcere.

1. Cunoscutul scriitor englez Samuel Pepys (1633—1703) notează în celebrul său Jurnal, la 4 mai 1664, că ciuma ar fi reapărut în Olanda. Amsterdamul, fiind un port internaţional, care făcea negoţ cu ţări contaminate de ciumă din Asia, era privit cu mare îngri­jorare de către englezi.

2. Creta