Împotriva fericirii

„Melancolia este un dar înspăimântător.

Ce este ea dacă nu telescopul adevărului?"

George Gordon, Lord Byron

Trăim vremuri de rău augur. Fiecare privire iritată prevesteşte un dezastru potenţial. Paranoia ne trezeşte în majoritatea dimineţilor cu un şoc şi ne clătinăm şovăitori sub soarele fantomatic. Noaptea, frica ne agită capetele capricioase. Îndurând aceste chinuri, vagi şi eluzive ca şi oroarea obscură pe care o sugerează, ne străduim să ne dăm seama exact ce ne sperie. Minţile noastre trec în revistă o litanie intimidantă de probleme globale. Sperăm, întocmind această listă, să găsim un sens, un răspuns pentru neliniştea noastră.

     Scanăm mental scena. Suntem pe punctul de a ne eroda stratul de ozon. În timp ce scriu, eroziunea provoacă topirea calotei glaciare și în câteva decenii ne putem confrunta cu inundaţii oceanice majore. Chiar şi zgârie-norii noştri, tinzând spre cer, ar putea fi devoraţi în curând de valurile indiferente. Suntem pe punctul de a anihila sute de specii de animale deosebite. Aceste fiare – rinoceri albi, tigri din Sumatra şi condori din California – trăiesc pe pământ de milioane de ani. În decursul unei vieţi de om, nepăsarea noastră în ceea ce priveşte na­tura aproape că a dus la dispariţia acestor creaturi sublime. În curând, pădurile vor fi golite de trupuri colorate şi de aripi exotice. Aceste crânguri altădată pline de viaţă vor fi anoste ca un pavaj. Mai mult, suntem în pragul unui nou război rece. Focoasele nucleare se vor în­mulţi din nou. Temerile născute la mijlocul secolului trecut vor reveni. Ne vom întreba: oare acest an va fi ultimul în care oamenii respiră şi se mişcă pe planeta Pământ aflată la sfârşitul timpului?

Acum pot adăuga o nouă ameninţare, poate la fel de pericu­loasă ca şi cea mai apocaliptică dintre grijile noastre. Poate că nu suntem departe de a eradica o forţă culturală majoră, o inspiraţie serioasă pentru invenţiile noastre, muza din spatele artelor, poeziei şi muzicii. Năzuim fără motiv să eliberăm lumea de numeroase idei şi viziuni, de numeroase inovaţii şi meditaţii. Chiar în acest moment noi anihilăm melancolia.

Ne întrebăm dacă paleta largă de antidepresive va transforma într-o bună zi dulcea tristeţe într-o simplă amintire. Ne întrebăm dacă în curând fiecare american va fi fericit. Ne întrebăm dacă vom deveni o societate de zâmbete autosatisfăcute. Pe feţele noastre vor apărea expresii înşelătoare, în timp ce ne mişcăm în peisajul pastelat. Neoane strălucitoare ne vor lumina drumul.

Ce se află în spatele acestei dorinţe de a epura tristeţea din vieţile noastre, în special în America, ţara viselor minunate şi a succesului enorm? De ce majoritatea americanilor sunt atât de dispuşi să-şi ex­tirpe o parte esenţială din inimile lor şi să o arunce la gunoi? Ce pu­tem face cu această obsesie americană a fericirii, o obsesie care ar putea duce foarte bine la o dispariţie a impulsului creator, din care ar putea rezulta o exterminare la fel de oribilă precum cele preves­tite de încălzirea globală, criza mediului înconjurător şi proliferarea nucleară? Ce impulsionează această furie pentru autoliniştire, pen­tru zâmbetul inofensiv? Ce alimentează această mulţumire disperată?

Aceste întrebări se ridică, fireşte, împotriva curentului de gândire al majorităţii americanilor. Un sondaj recent realizat de Pew Research Center arată că aproape 85% din americani cred că sunt foarte fe­riciţi sau cel puţin fericiţi. Lumea psihologiei este dominată acum de un domeniu nou, psihologia pozitivă, orientată spre a găsi moduri de a spori fericirea prin plăcere, devotament şi sens. Psihologii care prac­tică această ramură a terapiei sunt lideri ai unui tip nou de ştiinţă, ştiinţa fericirii. Editorii importanţi află acum despre industria autoajutorării şi publică mii de cărţi despre cum să fii fericit şi despre motivele feri­cirii. Presa autoajutorării umple rafturile cu metode pas-cu-pas pen­tru o satisfacţie universală. Peste tot văd reclame care oferă şi mai multă fericire, fericire pe uscat sau pe mare, în maşină sau sub stele. Aşa cum am observat deja, doctorii oferă acum o paletă largă de me­dicamente care ar putea eradica pentru totdeauna depresia. Pare, mai mult ca niciodată, o epocă de mulţumire aproape perfectă, o bravă lume nouă a norocului persistent, a bucuriei fără griji, a fericirii fără nicio pedeapsă.

Sigur că toată această fericire nu poate fi reală. Cum pot fi fericiţi atâţia oameni în mijlocul atâtor probleme care apasă lumea – nu numai relele colective şi apocaliptice deja menţionate, ci şi toate acele iritări specifice care ne deranjează existenţa de zi cu zi, problemele legate de bani şi dificultăţile conjugale, acele vocaţii înăbuşitoare şi dimineţile singuratice? Putem crede că patru din cinci americani pot fi mulţumiţi în mijlocul durerii generale? Unii oameni mint sau pur şi simplu se tem să fie sinceri într-o cultură în care statu-quoul înseamnă nimic mai puţin decât beatitudinea maniacală? Nu punem la îndoială aceste statistici? Nu suntem îngrijoraţi de accentul pe care cultura noastră îl pune pe fericire? Nu ne temem că această concentrare turbată asupra exuberanţei duce la jumătăţi de vieţi, la existenţe goale, la comportamente mecaniciste pe tărâmul nimănui?

Eu cel puţin mă tem că accentul pus de cultura americană pe fericire, în dauna tristeţii, poate fi periculos, o uitare imorală a unei părţi esenţiale a vieţii. Mai departe, sunt circumspect în faţa urmă­toarei posibilităţi: a dori doar fericire într-o lume neîndoielnic tragică înseamnă să devii inautentic, să te mulţumeşti cu abstracţiuni nerealiste care ignoră situaţiile concrete. În sfârşit, mi-e teamă de eforturile so­cietăţii noastre de a expurga melancolia din sistem. Fără agitaţiile su­fletului, magnificele noastre turnuri după care am tânjit atât se vor prăbuşi? Simfoniile noastre care ne sfâşie inima vor înceta?

Vreau să ajung la fundamentul acestor temeri, pentru a vedea dacă ele sunt legitime sau doar nişte ruminaţii nevrotice. Senzaţia mea de acum este că sunt valide şi ea decurge din presupunerea că forma predominantă a fericirii americane dă naştere amabilităţii. Forma respectivă de fericire pare să întreţină un dispreţ laş faţă de valoarea tristeţii. Acest tip de bucurie presupusă, mai mult, pare să dea dovadă de o igno­ranţă continuă privind polaritatea vitală a vieţii dintre agonie şi extaz, descurajare şi exuberanţă. Încercând să uite tristeţea şi locul ei în ma­rele ritm al cosmosului, acest tip de fericire insinuează în cele din urmă că melancolia este o stare aberantă care trebuie blestemată ca o slăbiciune a voinţei sau îndepărtată cu ajutorul unei mici pilule roz.

Să mă fac înţeles. Acum mă refer doar la acest tip specific de fericire americană. Nu pun la îndoială bucuria în general. De exemplu, nu pun la îndoială acea exuberanţă insuportabilă care reiese din su­ferinţa îndelungată. Nu sunt îngrijorat de acea linişte câştigată cu greu în urma unei meditaţii îndelungate privind durerile lumii. Nu critic acea beatitudine cu ardere lentă care decurge dintr-o viaţă trăită în slujba celor care suferă.

De asemenea, doresc să mă fac înţeles cu privire la următorul lucru: nu vreau să înfrumuseţez depresia clinică. Îmi dau seama că există multe suflete pierdute care au nevoie de medicaţie pentru a nu se sinucide sau pentru a nu face rău familiei sau prietenilor. Nu vreau să pun la îndoială terapiile farmaceutice ale celor cu depresii majore. Nu numai că nu sunt calificat să fac acest lucru (nu sunt un psihoterapeut care triază dovezile, ci un umanist literat care caută o viaţă mai profundă), dar nici nu sunt dispus să pledez împotriva medicamentelor care fac viaţa suportabilă pentru multe persoane cu tulburări biochimice.

Totuşi, mă întreb de ce atât de mulţi oameni care suferă de melancolie iau pilule care au menirea să le uşureze durerea, să transforme încruntarea în zâmbet. Fireşte că există o graniţă foarte fragilă între ce numesc eu melancolie şi ceea ce societatea numeşte de­presie. În mintea mea, ceea ce le separă este gradul de activitate. Ambele forme reprezintă o tristeţe cronică într-o măsură mai mică sau mai mare, care conduce spre o nelinişte legată de mersul lucru­rilor – senzaţii persistente că lumea, aşa cum se prezintă ea, nu este în regulă, că este un loc al suferinţei, stupidităţii şi răului. Depresia (aşa cum o văd eu, cel puţin) duce la o stare de apatie în faţa aces­tei nelinişti, la o letargie care se apropie de paralizia totală, o incapacitate de a simţi ceva. În schimb, melancolia (în ochii mei) generează un sentiment profund faţă de aceeaşi anxietate, o turbulenţă a inimii care duce la un mod activ de a pune la îndoială statu-quoul, o năzuinţă perpetuă de a crea moduri noi de a trăi şi de a vedea lucrurile.

Cultura noastră pare să confunde aceste două stări şi să trateze melancolia drept o stare aberantă, o ameninţare rea faţă de noţiu­nile noastre de fericire – fericire ca gratificare imediată, fericire ca un confort superficial, fericire ca mulţumire statică. Fireşte că se ridică imediat întrebarea: cine nu ar pune la îndoială această formă goală de fericire americană? Noi toţi, noaptea târziu, când suntem sinceri cu noi înşine, nu ne opunem acestei fericiri superficiale? Probabil că da, dar nu este posibil ca mulţi dintre noi să cadă în superficialitate fără să ştie? Unii dintre noi nu sunt oare atât de fermecaţi de visul american încât au creierul spălat şi cred că singurul nostru scop pe pământ este să fim fericiţi? Această preferinţă pentru fericire faţă de tristeţe nu ne face să trăim o viaţă unilaterală, nu ne duce spre o beatitudine fără disconfort, la o amiază luminoasă fără noapte?

Impresia mea este că mulţi dintre noi au fost păcăliţi de nebunia americană privind fericirea. Poate credem că ducem o existenţă onestă, în acord cu realităţile vii şi în pieptul cărora bate o inimă, când de fapt doar ne purtăm ca nişte roboţi previzibili şi artificiali, căzând uşor în comportamente „fericite", în convenţiile mulţumirii, în rânjete stridente. Păcăliţi, ratăm marele joc al cosmosului viu, obscuritatea sa luminoasă, frumuseţea lui terifiantă.

Poate că visul american este un coşmar. Ceea ce trece drept beatitudine poate fi o distopie de rânjete plate. Pasiunea noastră pentru fericire indică o ură de rău augur pentru tot ceea ce creşte, înfloreşte şi apoi moare – pentru toţi acei sturzi bizari care mişună prin indo­lenţa ruginie a toamnei, pentru acele dalii albăstrui care par golite de tristeţe, pentru toate acele suflete obscure care tânjesc după nori de­asupra ferestrelor înalte. Nu mi-ar plăcea să ne trezim într-o dimineaţă şi să regretăm ce am făcut în numele bucuriei fără griji. Nu mi-ar plăcea să coborâm din paturi şi să păşim într-o lume golită de splendidele drumuri singuratice şi de grandoarea hotelurilor dezolante, a ge­niilor aproape zdrobite şi a poemelor lor frenetice. Nu mi-ar plăcea să devenim conştienţi atunci când este prea târziu pentru a mai trăi.

Eric G. Wilson, Impotriva fericirii