Un articol de Viorel Ilișoi
Partea 1
Mă revoltă și mă scârbește ceea ce se întâmplă azi în PNL.
Înspre el, din toată turma politică, mi s‑au îndreptat mereu speranțele. În mod
natural, pentru că nici n-aveai cum să vrei altceva decât liberalism, după o
lungă noapte comunistă. Era singurul partid în care m-aș fi înscris, dacă n-aș
fi fost ziarist. Nu pentru că m-ar fi convins vreodată vreun politician
liberal, fiindcă n-a existat vreunul care să se ridice la înălțimea istorică a
partidului, ci fiindcă ideea liberală acoperă cel mai bine convingerile mele și
fiindcă am sperat că mai devreme sau mai târziu, prin forța lucrurilor, fondul
liberal își va forma cumva conținutul uman. Însă acei oameni n-au apărut,
partidul s-a ținut numai în cheutoarea prestigiului istoric.
De fiecare dată când vrea să pară serios, acest partid de
manivelă – îi zic așa pentru că așa e condus: la manivelă – , recurge la
legitimarea istorică: noi suntem urmașii Brătienilor! PNL n-are niciun motiv să
se revendice de la conducători mai recenți, nu-i face cinste. Era bine să fi
avut liberalii asemenea lideri, încât să nu pară hilar când ar fi spus: noi
suntem urmașii Tăricenilor, ai Stolojanilor, ai Stoicilor (fără stoicism), ai
Iohannișilor, Gorghiilor, ai Cîților. Numai alăturând aceste nume de iluștrii
înaintași, te apucă fie râsul, fie furia, depinde din ce unghi privești. Îi mai
adăugăm pe Vasile Blaga și pe Raluca Turcan, care nici ei n-au produs urmași,
ajunși în fruntea PNL peste noapte, venind din alt partid, și avem astfel o
galerie pestriță, pe alocuri penibilă, în continuarea figurilor sobre,
maiestuoase, din epoca Brătienilor.
Liberalii de după revoluție nu au avut bărbați politici. Au
avut niște descurcăreți ajunși cumva la vârf, de foarte puține ori statutar,
lipsiți de curaj, lipsiți de demnitate, lipsiți de osatura ideologică autentic
liberală, pe care să-și întemeieze gândirea și acțiunea. Fără doctrină, din
care ar fi decurs o politică economică adecvată, ei s-au comportat ca niște
administratori de bloc, mulțumindu-se să adune leuțul de la săraci și să
acopere de la o zi la alta rubricile din lista de întreținere. Fără viziune,
fără anvergură.
Dacă-i iei la rând și-i întrebi ce cărți de doctrină
liberală au citit, luându-i de la William James încoace, foștii președinți încă
în viață ai PNL vor părea niște gigei din ultima bancă, prinși copiind. Dacă‑i
întrebi chiar ceva mai simplu, ceva din istoria partidului lor, vor da din gură
ca peștii, fără să poată spune ceva – cu excepția lui Crin Antonescu, fost
olimpic național și absolvent de istorie.
Chiar așa, întrebați-o pe Raluca Turcan ce rol a avut Mazar
Pașa în formarea Partidului Național Liberal, de ce purta un nume turcesc, deși
era englez, și cum a ajuns el în România și de ce. E o poveste frumoasă, plină
de aventură și mister, desfășurată pe trei continente, pe care o știau și
copiii liberalilor de altădată. Sau, mai simplu, întrebați-o de ce i se spunea
Piei Brătianu „Bunica României Mari”. Oare știe cine a fost Pia Brătianu? Bine,
asta se predă și la facultate, dar nu la cele din Moscova, unde fruntașa
liberală a studiat (ea și Iliescu se pot lăuda cu asta).
Ca s-o iau de la început, lui Radu Câmpeanu, recunoscându-i
meritul de a fi păstrat făclia liberală în exil și de a o fi reaprins la noi
după revoluție, nu pot să-i iert ambiția prostească de a candida la
președinție, slăbind șansele unei opoziții unite, validând astfel o opțiune
republicană în defavoarea uneia monarhiste, când Regele mai trăia, ceea ce
seniorul Corneliu Coposu n-a făcut.
Despre Mircea Ionescu-Quintus, numai de bine, că nu mai e.
Ah, era ministru al Justiției în 1992, când eu am fost condamnat și închis
pentru un articol dintr-un ziar de provincie. Cuart liberal!
Valeriu Stoica a fost un mototol în politică, l-au luat în
bombeu feseniștii (rebotezați în fel și fel) care purtau numere evident mai
mari. Cu toate păcatele lui, acest domnișor cu păr alb și cu dicție de
preșcolar rămas fără primul dinte de lapte începe să lumineze în galeria
liberală ca o căpetenie autentică, dacă-l compari cu cei ce au venit după el.
Recent m-am cazat la podgoria lui din Drăgășani și pot spune că aceea este
poate cea mai solidă realizare liberală a sa. Dacă făcea la scară națională ce
a făcut acolo, Stoica era acum idolul românilor. Dar și la el căpătuiala
proprie a fost peste interesul general.
De la Stolojan încoace, deci cam de mult, PNL a început să
tremure în izmene. Partidul care se laudă cu o puternică democrație internă
seamănă tot mai tare cu o flașnetă a cărei coarbă e învârtită de o mână
străină. Altfel cum s-a putut ca Stolojan, un fost înalt funcționar comunist,
cel care a confiscat valuta economiei private, un lider fesenist, susținător al
comunistului Ion Iliescu, să fie adus în PNL și urcat repede în funcția de
președinte, fără vechimea obligatorie cerută de statut? Atunci a fost deschisă
cutia puturoasă a derogărilor, din care se tot scot și azi bilete la fel de
împuțite. De fapt, în PNL derogările au devenit regula. Statutul partidului e o
fițuică bună de șters la cur, dacă o mai fi pe undeva tipărit pe hârtie și n-a
rămas doar un mit în subconștientul colectiv al liberalilor. Ce așteptări să ai
pentru supremația legii în stat de la un partid care nu-și respectă propriile
reguli?
Așadar, comunistul Stolojan ajunge peste noapte șeful
liberalilor, se gurguță la funcția de președinte al României, dar îi predă
steagul turnătorului Băsescu într-o scenă ce nu va mai putea fi ștearsă din
istoria rușinilor noastre. Acolo s-a văzut că președintele marelui partid
liberal nu era o personalitate, nu era domnul Stolojan, ci doar dragă Stolo, un
ospătar mic și crăcănat pe care consumatorul Băsescu îl gratula cu mângâieri și
cu bancnote lipite pe fruntea plată, dar asta numai în văzul lumii, pentru că
în rest îl ținea numai în șuturi.
A urmat Călin Popescu-Tăriceanu. A dus un mandat întreg în
fruntea partidului și a guvernului. N‑a înțeles nici el că atunci când Dumnezeu
îți dă șansa de a fi conducătorul unui popor îți cere de fapt să te sacrifici.
A lucrat mai cu spor pentru averea proprie, nouă lăsându-ne impresia că
economia duduie (numai la duduie se gândește), când de fapt ea horcăia. El
măcar are meritul de a fi fost tot timpul liberal, cu carnet, chiar dacă s-a
legănat de câteva ori pe aripile care tot apăreau din trupul partidului. La
final, în stil pur dâmbovițean, și-a trădat partidul pe care l-a condus, a
înființat o mică debara politică în care a îngrămădit tot felul de frustrați și
a încercat să mai pară o vreme om politic, dar nu era decât cadavrul viu al
unui tânăr care cândva semăna cu un liberal autentic, ai fi jurat că e.
Crin Antonescu era liberal autentic, sau putea să devină,
chiar dacă pentru o vreme a plecat din partid ca să facă țac la PAC, a revenit
spăsit, avea gură de aur, carismă, putea emite idei, putea însufleți mase. S-a
aliat cu ciuma roșie. Să-i fie iertat. L-am simpatizat. L-am votat la
președinție. N-a fost să fie, asta e. A dispărut subit din politică, lăsând să
se creadă că a fost șantajat cu ceva, încă nu se știe cu ce. Și-a ratat și el
destinul de mare om politic. Istoria îi va rezerva o casetuță tipografică de
mărimea unui timbru, undeva deasupra unor nume scrise mărunt, precum Gorghiu
sau Turcan, care chiar nu vor spune nimic nimănui.
Ieșirea lui Crin Antonescu pe ușa din dos a lăsat culoar
liber pentru unul dintre cei mai mari oportuniști politici, actualul
președinte, Klaus Iohannis. Un anonim profesor de provincie, suspectat că s-a
îmbogățit ilegal în mandatele sale de primar al Sibiului. Orice-ar spune
apărătorii săi, o instanță i-a luat înapoi, după un proces lung, cu dovezi,
două din cele șase sau șapte case pe motiv că au fost dobândite prin fraudă. Că
e directă sau indirectă, adică ceva ce n-a făptuit el însuși, dar îi cunoștea
caracterul ilegal, nici nu mai contează când e vorba de un președinte de țară.
E capul de la care se împute peștele, deci ar trebui să răspundă la cele mai
mari exigențe. Nu e cazul. Dumnealui ne-a luat la mișto zicând că s-a îmbogățit
din meditații (n-a spus dacă a plătit impozit pe acele venituri) și că ceilalți
profesori, mulți clar mai buni decât el, au avut ghinion că au rămas să bată
din buze la ușa prosperității. N-am auzit de mari merite didactice ale
profesorului Iohannis, așa că pot să-i opun oricând cel puțin doi profesori mai
buni decât el, e adevărat, nu de fizcă, ci de chimie, care acum culeg căpșuni
în Spania. Prieteni de-ai mei, oameni cu liste lungi de olimpici în CV.
Marele PNL, dintr-un spirit slugarnic și oportunist, s-a
pupat bot în bot cu oportunistul Iohannis. Individul a fost adus la București,
i s-a făcut pe loc legitimație de penelist, a fost uns peste noapte președinte
al partidului, direct președinte, vă dați seama?, prin derogare de la regula
vechimii, propus imediat la președinția republicii (ah, liberali, unde erați
când vă trăia Regele???), unde a și câștigat două mandate în care n-a făcut mai
nimic, doar un proiect, „România educată”, de care mai trage din când în când
ca de țâța unei vaci sterpe. Și nu curge nimic, nici măcar nu picură.
Partidul s-a predat acestui primar suspect de bogat, ajuns
președinte, a făcut un parteneriat cu el. Un parteneriat imoral și
neconstituțional, așa cum era și parteneriatul Înaltei Curți de Casație și de
Justiție cu DNA-ul în vremea sinistrei Livia Stanciu, altă slugă adusă din
provincie și pusă la cârma unei instituții naționale. Fără operă, fără
prestigiu, fără vechime. De atunci, PNL a devenit o jucărie în mâna
președintelui Iohannis. Un arătător cu care fostul profesoraș se scarpină pe
unde vrea el. Practic, de atunci istoria partidului este doar lista capriciilor
lui Iohannis. Și, asemenea tuturor mediocrilor care prin întâmplare ajung în
posturi peste nivelul lor de competență, Iohannis n-are decât capricii.
Mofturi. Încruntări. Ranchiune. E omul care ar desființa partidul liberal numai
ca să-și piardă postul femeia de serviciu, dacă aceasta l-a atins din greșeală
cu mopul pe pantoful lui de ospătar de talie europeană sau dacă i s-a pus lui
pata din orice motiv. Pentru că, așa cum știm, el nu e liberal, e un fals
produs noaptea și vândut la preț de orginal a doua zi.
Pe scurt, Iohannis a venit de la Sibiu trăgând după el un
mărfar de speranțe. Ale noastre. Până să se miște el să le descarce, s-a
stricat marfa.
Ce să creadă adevărații liberali, cei care ani de zile
lipesc afișe, și prin asta vreau să spun că fac toată munca pe care se bazează
un partid, când văd că meritocrația a fost abolită, că ei nu avansează ierarhic
și că în locul lor e mereu adus cineva din afara partidului, mereu cineva mai
obedient și cu cât mai prost cu atât mai bine? Și la președinție, și la
primării, și la ministere, peste tot. Parcă n-ar avea oameni potriviți printre
ai lor.
Liberalii sunt pur și simplu spectaculoși în ușurința cu
care găsesc fel de fel de trepăduși externi pe care să-i pună în locul
propriilor membri, sunt pur si simplu tragici în inconștiența bovină cu care
își taie singuri craca de sub picioare. Președintele Orban nu e departe de
acest reflex al intabulării paraginii pe ogorul liberal.
După Iohannis, în funcția de președinte al PNL a venit
Vasile Blaga, fost președinte al PDL, deci adversar politic. Iar nu s-a găsit printre
liberali unul destul de bun să-i conducă. Milițian fălcos, cu gândire politică
la nivelul bocancului, cu o aparență de om serios doar pentru că poartă
cravată, implicat și el în afaceri dubioase, cercetat penal, compromis
definitiv ca țuțăr al celui mai detestabil președinte român, Băsescu. Nu-i
nimic, e bun pentru liberali. Și nu la munca de jos, ci președinte!
Numai la noi, și chiar numai la noi, e posibil ca
președintele unui partid să ajungă președinte la alt partid, de altă culoare
politică, chiar opusă. E unul dintre cele mai toxice lucruri care se pot
întâmpla într-o democrație. În acest fel se șterge orice urmă doctrinară din
politica noastră, nu mai contează că ești fesenist, comunist, socialist,
liberal, totul e o băltoacă populată de mormoloci, viitori broscoi cu orăcăit
puternic, toți de aceeași statură și de aceeași duhoare, îi poți permuta la
infinit fără să-ți dai seama că l-ai înlocuit pe unul cu altul. Liberalii se
fac vinovați că au întreținut această confuzie ideologică în politica noastră,
această topire și contopire a identităților până la dispariția lor.
Cum ar fi, imaginați-vă, să aflăm că Boris Johnson a plecat
supărat de la conservatori și l-au luat laburiștii de pe tușă să și-l pună
președinte, detronându-l într-o noapte pe legitimul Keir Starmer printr-un puci
coordonat de valet? E de neînchipuit. Dar că Iliescu ar fi putut ajunge
președinte PNL ne putem imagina fără mari violențe contra logicii, dacă ne
gândim că omul lui, Stolojan, a putut face asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu