Procesul Mistreților - o povestire din Scorțeni

 Procesul Mistreților

„În cătunul Mislea este un penitenciar instalat în interiorul fostei monastiri „Mislea” unde se dețin minorii căzuți în diferite crime și al căror număr variază între una și două sute.”

Asta ne spune George Ion Lahovary în lucrarea lui „Marele dicționar geografic al Romîniei”, apărut în 1898. Astăzi nu foarte multă lume știe că la Mislea chiliile nu erau adevărate celule, deoarece nu pentru așa ceva fuseseră construite, așa că era ușor pentru deținuți să ascundă arme acolo, ori să evadeze. În plus, la Mislea erau și destui deținuți majori, care impuneau propria lege în interiorul penitenciarului. Cei mai puternici dintre aceștia îi terorizau pe minori, îi abuzau sexual, le luau cu forța toate bunurile, îi schingiuiau doar ca să se distreze, iar asta a dus la sinuciderea, în 1892, a unui copil de 14 ani, căruia i se spunea Tomiță. Cel care-l determinase să facă pasul fusese un grec pe nume Fănică Teodoru, în vârstă de 26 de ani, închis pentru crimă.

La două săptămâni după moartea lui Tomiță, Teodoru a fost găsit în curte, în spatele unei stive de lemne, cu gura astupată și gâtul tăiat. Avea tot trupul plin de tăieturi și arsuri de țigară, semn că fusese torturat pe îndelete. Imediat a sosit o echipă de anchetatori de la București, care a stabilit că vinovații erau frații gemeni Stanciu, doi criminali notorii, pe care Tomiță îi învăța scrisul, cititul și socotitul. Numai că la proces au început să apară amănunte care au pus sub semnul întrebării întregul sistem penitenciar din România. Celebrul avocat Vasile Arvanezu, membru fondator al Partidului Național Liberal, i-a apărat gratuit pe cei doi Stanciu și a dovedit cu martori că ei nu puteau fi ucigașii lui Teodoru, pentru simplul fapt că nu locuiau în penitenciar, ci lucrau la Mihai Stoicescu, primarul din Scorțeni, care avea o înțelegere cu conducerea penitenciarului în baza căreia lua, de câte ori avea nevoie, deținuți pe care‑i punea la diverse munci, dându-le în schimb masă și un loc de dormit.

Frații Stanciu au fost achitați în ceea ce presa vremii a numit „Procesul Mistreților”, pentru că așa erau cunoscuți în penitenciar cei doi acuzați pe nedrept. Arvanezu a dovedit că anchetatorii nu făcuseră altceva decât să stea la chefuri împreună cu directorul penitenciarului, Anastase, pentru ca la final să întocmească un raport pe de-a-ntregul inventat, în care îi incriminau pe frații Stanciu, aleși pentru că aveau cele mai grele condamnări dintre toți deținuții.

Scandalul generat de descoperirea lui Vasile Arvanezu a fost imens. Ministrul de interne, Lascăr Catargiu, pus în fotoliu de Partidul Conservator, a dat din colț în colț, explicând că nu poate să știe cu lux de amănunte ce se întâmplă în fiecare penitenciar din țară. Directorul de la Mislea a fost demis și paza a fost întărită, dar rezultatele au fost aproape nule: deținuții au continuat să lucreze la primarul din Scorțeni dar și la biserică, la școală și la Spirache, cel mai avut dintre cei 8 cârciumari ai comunei. Asta pentru că noul director, Popescu, era cel puțin la fel de corupt ca Anastase și se bucura să primească bani de la primar, de la cârciumar și de la ceilalți săteni pentru care lucrau frații Stanciu și nu doar ei.

În 1900, unul dintre gemeni, Ion Stanciu, a fost ucis într-o încăierare în cârciuma lui Spirache. Totul pornise de la faptul că nepotul primarului, pe numele lui Gelu Voicilaș, se îmbătase și, fără niciun motiv îl numise pe Ion „mistreț ucigaș de copii” și strigase în gura mare că știe foarte bine cine l-a omorât pe Tomiță.

-          Cine mă? a strigat Stanciu. Spune, cine l-a omorât?

-          Lasă că știm noi, a replicat Gelu.

Ion a scos cuțitul și l-a atacat, dar Gelu fost mai rapid. L-a înțepat pe Stanciu între coaste și a fugit. S-a ascuns în zona Piscului Cireșu, unde foamea l-a doborât după două săptămâni, făcându-l să mergă și să se predea poterei.

Ion Stanciu n-a mai putut fi salvat. La intervenția primarului și a părintelui Afanasie, directorul Popescu a aranjat eliberarea lui Gheorghe Stanciu, fratele lui Ion, care s-a stabilit în Scorțeni. S-a mutat în casa văduvei Elisabeta, cu care nu s-a căsătorit, dar cu care a avut șapte copii. Primul născut a primit numele Tomiță și Gheorghe a avut grijă ca el să învețe foarte bine scrisul, cititul și socotitul. Pentru asta a muncit ani de zile gratis în gospodăria învățătorului Dragomirescu. Tomiță a devenit unul dintre elevii cei mai buni la învățătură din Scorțeni așa încât, în 1914, tatăl lui l-a trimis la școală în Ploiești.

În 1922, Tomiță a terminat liceul și s-a angajat la cabinetul avocatului Pantazi. S-a căsătorit cu Luiza și, în 1923, a văzut lumina zilei fiul lor, Alexandru.

Anii au trecut. Alexandru a terminat, în 1942, douăsprezece clase la „Liceul Sfinții Petru și Pavel”. În 1943 a primit oferta de a se angaja în Poliție, pe care a acceptat-o, devenind arhivar. În 1945 a intrat în structurile de informații, unde a primit sarcini pe linia supravegherii sistemului penitenciar. Așa se face că, în 1946, Alexandru a descoperit povestea lui Tomiță și a fraților Stanciu. Pentru că n-a găsit în arhive nicio informație privind identitatea adevăratului ucigaș al lui Fănică Teodoru, a plecat pe banii lui, în timpul concediului din 1949, la Mislea, pentru a afla cât mai multe de la oamenii din zonă. O sarcină dificilă, nu doar pentru faptul că lucrurile se petrecuseră cu mai bine de jumătate de secol înainte, ci și fiindcă, începând cu 1924, penitenciarul fusese transformat în închisoare pentru femei, iar urmele lăsate de foștii deținuți fuseseră șterse. Asta ca să nu mai vorbim de faptul că în 1931 Mislea se despărțise de Scorțeni pentru a se uni cu Urleta și în procesul de separare multe acte se rătăciseră sau fuseseră distruse, așa încât era aproape imposibil să găsești înscrisul de care aveai nevoie.

Alexandru a mers întâi de toate la penitenciar, unde a luat legătura cu directoarea Elena Tudor, pe care deținutele o porecliseră „Diri”. Iată cum o descrie fosta deținută Aspazia Oțel Petrescu în cartea sa de memorii „Strigat-am către Tine, Doamne”:

„Era bondoacă, îndesată, lipsită de orice farmec feminin, la prima vedere părea chiar urâtă. Purta părul prins pe ceafă într-un coc din care cădeau şuviţe rebele. În special bucla căzută pe frunte îi dădea un aer de permanentă răzvrătire. Avea ochi negri foarte expresivi, o privire directă, sfredelitoare, plină de cinism şi sarcasm dar scăpărând de inteligenţă. Îi plăcea să poarte în păr sau la reverul hainei o floare imensă, roşie, care varia după sezon. Preferate erau daliile.

Elena Tudor, fiică de sculptor, licenţiată în filosofie, era pe lângă director de închisoare, căpitan în M.A.I. şi deputat în Marea Adunare Naţională. Era cultivată, fără îndoială, avea predilecţie pentru lucruri frumoase, rafinate dar nu ştiu din ce spirit de frondă folosea cu voluptate expresii vulgare şi se purta în cea mai autentică manieră proletară. Atunci când nu purta uniforma se îmbrăca într-un fel care-i menţinea alura cazonă. Iarna purta un cojoc lung care te făcea să te gândeşti cu groază la Siberia şi să mulţumeşti lui Dumnezeu că cel puţin te aflai în ţară şi nu acolo.

Avea o voce joasă şi puternică pe care o folosea teatral atunci când avea chef să ne beştelească cum îi venea la gură: „neam de traistă”, „a doua coajă de la mămăligă”, „protoplasme ce întindeţi pseudopode după mămăligă” şi multe alte epitete pitoreşti erau greu înghiţite de persoane cu educaţie aleasă. Afişa un dispreţ făţiş pentru informatoare, îi plăceau curajul şi spontaneitatea, dar uneori o ţinută perpendiculară i se părea impertinenţă şi atunci pocnea cu sete cu mâna ei lipsită de fineţe, care exprima patimă şi violenţă. Cu toată duritatea ei afişată, cu tot cinismul usturător, cu toate urletele ce treceau dincolo de garduri, cu toate palmele împărţite din când în când, în scurt timp Diri nu mai reuşea să ne păcălească. Deţinutele de drept comun o botezaseră Diri - neni. Noi n-am înţeles de ce această poreclă maghiarizată şi i‑am spus simplu, Diri.

Într-un târziu aproape toată temniţa a înţeles că toate demonstraţiile lui Diri nu porneau din nevoia vulgară de a se îmbăta cu puterea ce o avea asupra destinelor noastre şi nici (în impulsul meschin de a se amuza cu un joc al terorii pentru care nu avea de dat socoteală nimănui, ci pentru a-şi masca decepţia cruntă şi amară faţă de felul în care se realiza un ideal în care crezuse şi pentru care luptase cu entuziasm şi bună credinţă. Pe acest fond de decepţie profundă Diri a venit în contact cu caractere puternice, cu valori morale de înaltă spiritualitate, victime care îşi surclasau schingiuitorii cu o nobilă generozitate. Cu inteligenţa ei pătrunzătoare nu i-a fost greu să facă paralele, să tragă concluzii. Diri a fost fără îndoială un caz unic în peisajul nomenclaturii comuniste”.

Alexandru avea informații extrase din dosarele Securității proaspăt înființate și care vorbeau despre o anumită lipsă de rezonanță între misiunea directoarei și modul în care aceasta se prefăcea că o îndeplinește. Mai mult, anumite informatoare din rândul deținutelor susțineau, în declarații scrise, că „Diri” făcea rost pentru unele dintre ele de medicamente, aproba toate solicitările pentru desfășurarea de spectacole cu caracter religios și altele asemenea. În anul 2000, Aspazia Oțel Petrescu avea să scrie despre „programul artistic pe care l-au pregătit deținutele pentru cinstirea primului Crăciun petrecut în închisoare”, cel din 1948, și despre reacția directoarei:

„A doua zi, Diri a sosit în secţie odată cu terciul de dimineaţă. Mi s-a adresat cu o voce aspră şi mi-a spus să o urmez. Fetele s-au temut pentru mine. Diri m-a privit pătrunzător, dar eu, deşi mă şteptam la represalii, nu eram de loc timorată. În hol, rămase singure, Diri mi-a spus:

„- M-aţi impresionat aseară. Mai ales Maricica m-a impresionat. Cred că voi nici nu realizaţi că în seara aceasta talentul vostru a triumfat pentru o singură şi ultimă dată. A fost unicul vostru succes. Tu nu vei putea scrie niciodată, iar Maricica nu va putea interpreta nimic. În lumea ce se clădeşte acum afară nu va fi loc pentru voi. Îmi pare rău, v-aţi născut prea târziu sau poate, cine ştie, prea devreme. Păcat! Ia vitaminele astea şi le administrează Maricicăi, cu grijă, fără să te vadă nimeni, cred că înţelegi riscul, am încredere în tine. Este foarte puţin, ştiu, dar e tot ce pot face.”

Alexandru, însă, nu era interesat de aceste lucruri, ci de găsirea celui care-l torturase și-l ucisese pe Fănică Teodoru. Și asta nu pentru că l-ar fi considerat pe Teodoru o victimă inocentă, ci pentru că avea un simț al dreptății teribil de ascuțit, care îi cerea să nu lase nicio crimă nepedepsită.

În cele zece zile petrecute de Alexandru la Mislea, el a aflat două lucruri importante. Întâi că Elena Tudor putea fi o amantă desăvârșită, apoi că un nepot de-al lui Spirache, cunoscut drept  Bebe Grasu, care locuia în satul Trestioara, se lăudase cu niște ani în urmă că știa foarte multe de la unchiul lui despre vechiul penitenciar, dar că nu avea niciun interes să dezgroape morții.

În 1950, Alexandru a mers din nou la Mislea, de această dată în misiune. Aparent, el cerceta moartea lui Fănică Teodoru, dar adevărata lui sarcină era să afle dacă directoarea penitenciarului trădase, într-adevăr, cauza și trecuse de partea dușmanului reprezentat de deținute.

Diri l-a primit cu mare bucurie. Se gândise la el în fiecare zi și abia așteptase clipa revederii. După o săptămână în care cei doi n-au ieșit aproape deloc din apartamentul directoarei, deținutele au început să vorbească și să lanseze zvonuri potrivit cărora tânărul Alexandru și Diri aveau să se căsătorească și să plece departe de Mislea. Câteva dintre ele s-au bucurat că în felul ăsta vor scăpa de Diri și vor avea parte de o directoare nouă, mai îngăduitoare. Dar o altă deținută le-a cerut să nu se pripească, pentru că schimbarea conducătorilor nu-i decât bucuria nebunilor. Cea care spusese aceste cuvinte era Veturia Goga, soția fostului premier, poetul Octavian Goga, căruia avea să‑i supraviețuiască 41 de ani.

Veturia fusese și ea arestată și condamnată pentru acuzații niciodată dovedite, cum ar fi sustragerea unor bunuri care ar fi aparținut unor evrei sau comunități evreiești. Datorită lui Diri, primise un pat alături de cel al Mariei Antonescu. Aceasta era soția mareșalului Antonescu, executat de comuniști în 1946. Cele două fuseseră asociate în conducerea celebrului Consiliu de Patronaj al Operelor Sociale, care ajutase nenumărate familii defavorizate să agonisească cele necesare traiului zilnic. Faptul că puteau sta de vorbă noaptea, în șoaptă, conta pentru ele foarte mult. Drept mulțumire, Veturia, care avea o carieră de 16 ani ca interpretă de operă, mergea, în timpul depresiilor care o bântuiau periodic pe Diri, să-i cânte faimoasa arie pucciniană „O mio babbino caro”, la auzul căreia directoarea izbucnea în lacrimi și simțea cum îi revin puterile.

Alexandru a aflat aceste lucruri chiar de la Diri, care i-a dezvăluit, între două reprize de amor, multe secrete ale penitenciarului. El îi spusese că scrie o istorie a acelor locuri și că vrea să dedice un capitol însemnat transformării de la Mislea a unei mănăstiri în loc de reeducare a celor care au rămas fideli vechii orânduiri criminale.

-          Și tu chiar vrei să te cred? l-a întrebat Elena. Îți închipui că nu știu de ce ești aici?

-          Ce vrei să spui? a făcut Alexandru pe miratul.

-         Vreau să spun că am și eu oameni care mă informează. Ai venit să mă verifici. Dar uite că mie nu-mi pasă, pentru că m-am îndrăgostit de tine. Înțelegi? Dacă mă vei raporta, voi fi dată afară și poate că asta va fi spre binele meu. Dar cred că ții și tu la mine și nu o să vrei să‑mi faci rău.

-         Desigur că țin la tine, a replicat Alexandru și nu am de gând să te fac să suferi. O să spun la București că nu am descoperit nimic care să te incrimineze. Aș vrea să știu, însă, cine ți-a spus că am venit să te verific. Asta ca să mă încredințez că ai încredere în mine.

Diri și-a dat seama că nu mai avea scăpare. Dacă își proteja informatorul, Alexandru urma să‑i spună că asta e dovada că nu-l iubește și atunci nu mai avea niciun motiv s-o apere. Iar dacă îi divulga numele celui care-i dăduse informația, îi punea acestuia viața în pericol. Oricum ar fi făcut, urma să iasă rău. N-ar fi trebuit să vorbească despre informatorul ei, pe care Alexandru ar fi putut să-l cunoască, întrucât lucrau în cadrul aceleiași instituții. Și atunci a ales să mintă. Cel care o informa era Bebe Grasu, i-a spus ea lui Alexandru. El avea un unchi la București, care se învârtea într-un cerc de angajați ai securității. Îi era dator lui Diri pentru că îl ajuta trimițându‑i deținute care să-l ajute la treburile gospodărești. Bebe era văduv și nu se mai combinase cu nicio altă femeie după moartea nevestei.

Alexandru a mers la Trestioara și a stat de vorbă cu Bebe Grasu. Nu i-au trebuit decât cinci minute ca să-și dea seama că omul nu avea niciun fel de legătură cu informările primite de Elena Tudor. Știa însă ceva interesant: ucigașul lui Fănică Teodoru era un indivit poreclit Nimbus. Tatăl lui, după ce fusese eliberat din penitenciar, plecase la București, de unde făcuse  afaceri cu penitenciarul, pe care acum le continua Nimbus.

-          Ce fel de afaceri faceți voi cu Bucureștii? a întrebat-o Alexandru pe Diri la întoarcere.

-     Lucrăm pentru Romarta, a spus directoarea. Facem covoare, carpete, rochii de mireasă, ii și altele. Am mai făcut și ecusoane pentru Dinamo, draperii pentru birourile ministerelor și dacă vrei îți mai spun. E oficial, știe toată lumea.

-          Și cine e Nimbus?

-         Fiul unui fost deținut din vremea când aici era penitenciar pentru copii. Nimbus i se spunea și lui taică-su. E angajat la Romarta.

-          Zice Grasu că Nimbus bătrânul l-ar fi înțepat pe Teodoru. Știi ceva despre asta?

-          Am auzit ceva, dar nu am nicio dovadă. Pe vremea aia nu eram aici.

-         În regulă, te cred. Dar adevărul despre cel care te informează când mi-l spui? Chiar ai crezut că o să mă las dus de nas și o să înghit povestea cu Bebe Grasu?

-         Nu, iubitule, a spus Diri aproape izbucnind în lacrimi. Am vrut doar să câștig puțin timp, ca să pot lua o decizie corectă. Așadar: nu-ți voi spune despre cine e vorba, chiar dacă risc să te pierd și chiar dacă pentru asta te vei duce să mă denunți. Iartă-mă.

Alexandru a fost foarte impresionat de atitudinea Elenei. Și-a dat seama că ar putea avea încredere deplină în ea și a avut viziunea unei societăți în care nu ar mai exista persoane anchetate sub teroare și condamnate pentru ideile, gândurile sau credința lor. A fost un fel de convertire, poate chiar o minune, care l-a determinat să-i spună directoarei:

-         Îți mulțumesc pentru că mi-ai arătat că se poate și altfel. Am să-ți mărturisesc ceva: într-adevăr, am fost trimis ca să culeg date despre tine. S-au primit câteva denunțuri împotriva ta, chiar de aici, din rândul deținutelor. Ești acuzată că ai trecut de partea cealaltă, că ai uitat de  misiunea înaltă pe care o ai, anume de a reeduca deținutele în noul spirit. Mi-e teamă, însă, că sunt pus la rândul meu sub observație și dacă voi încerca să te protejez, voi fi arestat și condamnat. Mă voi întoarce la București și îl voi căuta pe Nimbus. Dacă voi reuși să dovedesc că taică-su l-a ucis pe Teodoru, voi avea un motiv să raportez că mai am nevoie de timp până să pot dovedi eventuala ta vinovăție, întrucât crima din 1892 mi-a consumat tot timpul petrecut aici. Există o mică posibilitate să fiu crezut, dacă le voi spune că mi-am dorit să arăt că noi, comuniștii, suntem net superiori celor dinainte, pentru că ei n-au fost capabili să găsească adevăratul vinovat.

Elena l-a îmbrățișat și i-a spus că e gata să moară pentru el. I-a propus să organizeze împreună o evadare din spațiul sovietic, urmând să se stabilească în Franța, unde avea o bună prietenă, fostă colegă de facultate.

Câtă naivitate! O absolventă de filosofie, căpitan în M.A.I și deputat, își închipuia, în anii cei mai negri ai ororilor staliniste, că poate fugi, împreună cu iubitul ei, de mâna lungă a securității! Să nu fi realizat ea că nu avea nici cea mai mică șansă? Mai ales că, așa cum ne spune Aspazia Oțel Petrescu, într-un moment de introspecție Diri s-a confesat în fața unui grup de deținute printre care era și o anume Antemira, cea pe care toată lumea o știa ca fiind informatoare: „Cel mai crunt este să te înşele propriul tău ideal. Idealul pe care ţi l-ai făurit cu migală, cu multă bună credinţă şi chiar cu ardoare. Când eram foarte tânără şi m-am uitat cu atenţie la mine în oglindă am constatat că nu sunt frumoasă şi mi-am spus că având un astfel de chip nu voi putea întemeia un cămin la nivelul inteligenţei mele. Am hotărât atunci să mă consacru unui ideal pe care să-l slujesc cu tot ce am pozitiv în mine. Şi pentru că am un suflet bun deşi am gura mare m-am gândit la cei oropsiţi de soartă. Am găsit că singura doctrină care se ocupă în mod total şi absolut de oropsiţii soartei este cea comunistă. M-am avântat în lupta proletară cu tot ce am avut mai bun în mine, am făcut tot ce mi s-a cerut, am călcat chiar şi peste unele rigori morale pentru că ţelul pentru care luptam mi se părea atât de nobil încât scuza orice. Priveam spre Lenin ca spre un simbol al justiţiei sociale, am exultat de bucurie când s-au înălţat drapelele roşii în România. Am primit fără şovăire acest post „de mare răspundere”. Mi se părea just că toţi opozanţii comunismului trebuie reduşi la tăcere, că, altfel nu se va putea înfăptui cea mai dreaptă dintre lumi. Dar, din nefericire pentru mine, părinţii nu m-au conceput idioată. Încetul cu încetul m-am trezit la realitatea crudă şi amară. Am căutat cu disperare ceva care să mă ferească de dezamăgire. Am căutat cu înfrigurare ceva de care să mă pot agăţa, ceva nobil, ceva care să-mi justifice opţiunea, ceva care să nu fie minciună şi oroare. Cum sunt incapabilă să neg cu neruşinare realitatea m-am pomenit goală şi în cap, goală şi în inimă. Mi s-a prăbuşit idealul şi toată raţiunea luptei îndârjite pe care am dus-o.”

În luna septembrie a acelui an, 1950, Alexandru l-a găsit pe Nimbus și l-a făcut să recunoască în scris că tatăl lui îl ucisese pe Teodoru, dar nu din pricina poveștii cu Tomiță. Fusese doar o coincidență, în realitate cei doi aveau un mai vechi conflict din vremea în care nu fuseseră încă arestați. Plin de încredere, Alexandru a pus declarația la dispoziția șefilor săi, care au scurs-o în presă. Ca urmare, ziarul „Glasul Armatei” a publicat, în octombrie, o știre cu titlul „Achitarea Mistreților – 58 de ani de la abominabila crimă din penitenciarul de la Mislea”. Numele lui Alexandru Stanciu nu era pomenit, în schimb se vorbea despre „eforturile necurmate ale unui grup de tovarăși de nădejde ai serviciilor de informații, care au făcut posibilă rezolvarea acestui caz în care și-au prins urechile cei mai buni avocați ai regimului de tristă amintire”.

În iunie 1951, Alexandru a făcut cerere ca să fie trimis din nou la Mislea, dar a fost refuzat. În 30 decembrie, a primit vizita unor indivizi care i-au arătat un mandat de arestare. A fost dus într-o clădire necunoscută, unde a fost anchetat de unul dintre subalternii lui pe tema implicării Elenei Tudor în activități ostile regimului la penitenciarul din Mislea. Mai precis directoarea era suspectată de comiterea infracțiunii de „ajutorare a infractorului”, pe baza unor denunțuri primite de la mai multe deținute de drept comun. Iar Alexandru, care avea o relație intimă cu Elena, trebuia să explice din ce motive trecuse sub tăcere aceste amănunte de o gravitate excepțională.

Alexandru a înțeles că soarta îi era pecetluită. Orice ar fi spus, orice ar fi încercat, nu avea s-o mai vadă niciodată pe Diri și, cel mai probabil, urma să fie condamnat pentru omisiune de denunț. Singurul lucru care l‑ar mai fi putut salva de temniță ar fi fost să colaboreze cu anchetatorii. Dar asta ar fi însemnat s‑o denunțe pe Diri, cu ideile căreia era și el de acord, chiar dacă nu-i mărturisise lucrul acesta nimănui, nici chiar celor mai apropiați prieteni. Evident, nici Diri nu avea scăpare, numai că ea, fiind o persoană cunoscută, nu putea fi luată pur și simplu și aruncată în pușcărie, pentru că asta ar fi însemnat ca partidul să recunoască faptul că a greșit când i-a acordat încrederea. Și poate că în lipsa unor acuzații venite de la Alexandru, care ar fi avut un caracter oficial, Elena ar fi izbutit să scape mai ieftin.

Alexandru s-a decis: va recunoaște orice i s-ar imputa, cu condiția să fie real. Totodată, o va apăra pe iubita lui și, implicit, va căuta să ușureze soarta deținutelor pentru care Diri își riscase de atâtea ori cariera și poate chiar viața. O, sancta simplicitas!

În ziua de 5 ianuarie 1952, după ce a scris și semnat o declarație în care nega toate faptele imputate iubitei lui, Alexandru a fost dus, legat la ochi, într-un subsol și lăsat să zacă într-o celulă jilavă și mirosind a hoit. A fost scos de acolo după trei zile și trei nopți în timpul cărora nu a primit nici mâncare nici apă. A fost târât și urcat într-un vagonet asemănător celor cu care este scos cărbunele din mine. Un individ fără expresie a împins vagonetul de-a lungul unor șine ruginite, în interiorul unei camere mari și întunecoase, de unde a coborât cu o viteză tot mai mare până a ajuns undeva în adâncuri și s-a oprit cu o izbitură într-un perete de pământ.

-         Frate, a spus o voce, tu ai fost de-al nostru și pentru asta îți oferim o ultimă șansă. Vei vedea cu ochii tăi ce te așteaptă dacă refuzi să colaborezi și poate asta te va convinge.

Au apărut doi indivizi, care l-au târât până în dreptul unei uși, la deschiderea căreia Alexandru a avut parte de o priveliște îngrozitoare. În mijlocul camerei se vedea un om dezbrăcat, plin de sânge, care scotea niște gemete de nedescris. Mâinile îi fuseseră prinse la spate cu cătușe. Un lanț gros, legat de cătușe, trecea pe deasupra unei bare fixate între doi stâlpi și se învârtea pe un scripete controlat de un individ cu aspect monstruos, care îl manevra în așa fel încât victima era ridicată aproximativ trei metri, apoi lăsată să cadă și oprită la vreun metru deasupra pământului, ceea ce trebuie că-i provoca dureri înspăimântătoare. Odată scripetele oprit, intra în acțiune o femeie de o frumusețe ieșită din comun, goală până la brâu, care fie îi ardea omului tălpile cu o lampă de sudură, fie îi lovea zonele sensibile cu vârful unul creion foarte ascuțit, fie aplica alte metode de a-l face să scoată urlete atroce, folosind diverse instrumente speciale care stăteau înșirate pe o masă.

Alexandru nu a rezistat la spectacol mai mult de un minut și s-a prăbușit la pământ, leșinat. Când și-a revenit, era în fostul lui birou, înconjurat de câțiva indivizi necunoscuți. Unul dintre ei i-a spus:

-         Ai aici, după cum vezi, hârtie și stilou. Scrie adevărul despre Elena Tudor. Recunoaște că a reușit cumva să te îmbrobodească și că ai fost gata să trădezi, dar că în ultima clipă ai înțeles că ești pe drumul greșit și ai venit să depui denunțul. Dacă faci asta, ștergem cu buretele tot ce s-a întâmplat și îți poți continua activitatea aici, în acest birou. Dacă nu accepți, o să te ducem în camera de jos și o să te lăsăm acolo, în mâinile femeii pe care ai putut-o admira în exercițiul funcțiunii. Tu alegi și sunt sigur că o să alegi bine. E ora 19. Peste un ceas ne întoarcem.

Alexandru n-a avut nevoie decât de câteva minute pentru a lua o decizie. S-a așezat la birou și a umplut, cu un scris mic și regulat, două pagini, în cuprinsul cărora îi lua apărarea directoarei de la Mislea. Tovarășa Elena, în viziunea lui, era o apărătoare fidelă a valorilor comunismului iar dacă uneori părea să ia partea deținutelor, o făcea doar ca ele să o considere de încredere și, ca urmare, să îi destăinuie lucruri pe care le țineau ascunse la interogatorii. A scris, apoi, că știe exact ce va urma: securitatea nu-l va ierta pentru că nu și-a denunțat iubita, și, mai devreme sau mai târziu îl va face să dispară, indiferent ce-ar scrie în declarația lui, drept pentru care a ales să scrie adevărul gol-goluț, pentru că adevărul este cel care ne face liberi.

A recitit textul, l-a datat, l-a semnat, apoi și-a înfipt stiloul în inimă cu toată forța de care era capabil. Când anchetatorii au revenit, l-au găsit mort, căzut cu fața în jos, și n-au mai avut nimic altceva de făcut decât să scrie un proces verbal în care, printre altele, încercau să se disculpe pentru lipsa de profesionalism de care dăduseră dovadă lăsându-l pe decedat singur în birou, ba încă punându-i la îndemână și un obiect ascuțit pe care el îl folosise ca să-și ia viața.

Diri a aflat ce se întâmplase de la informatorul ei bucureștean. Primul ei impuls a fost să își tragă un glonț în cap, dar în ultimul moment s-a oprit. Făcuse, totuși, filosofia și aflase că mai toți înțelepții considerau că omul trebuie să îndure până la capăt, indiferent ce i s-ar întâmpla. Sinuciderea lui Alexandru i s-a arătat a fi un gest de slăbiciune, pe care a decis să nu îl repete.

În luna august a anului 1952, la Mislea a sosit, pentru a o ancheta pe Diri, temutul torționar Alexandru Vișinescu. În ianuarie 1953, Diri a fost demisă. Nimeni nu a știut ce s-a întâmplat cu ea, până în 1973, când o fostă deținută, Angela, a întâlnit-o pe stradă, în București. Diri a recunoscut-o imediat și a trecut strada ca să îi poată strânge mâna. I-a spus că lucrează la primărie, ca șefă a serviciului de canalizare. Scăpase, cu alte cuvinte, ieftin.

În 1990, filosoful Constantin Noica a publicat cartea intitulată „Rugați-vă pentru fratele Alexandru”. Prefața, foarte scurtă, era următoarea:

„Spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, o mănăstire de maici din Moldova a fost ocupată de trupele sovietice biruitoare. Maicile au căutat refugiu în alte locuri. La întoarcerea lor, au găsit pe altar un bilet pe care stătea scris:

"Comandantul trupelor care au ocupat mănăstirea vă declară că a lăsat-o neatinsă și vă cere să vă asigurați pentru sufletul său.

De atunci, la fiecare serviciu religios este pomenit numele lui Alexandru.

Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru! Roagă-te şi tu, cititorule, căci numele nu priveşte doar pe comandantul trupelor victorioase [...], ci îi priveşte pe toţi ceilalţi fraţi Alexandru, biruitori nesiguri şi ei. Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru din China, dar nu uitaţi de fratele Alexandru din Statele Unite; rugaţi-vă pentru cei puternici de pretutindeni, pentru cei ce „ştiu”, dar care nu mai ştiu bine ce ştiu şi ce fac, pentru cei ce posedă şi dispun, cu economiştii lor cu tot; rugați-vă pentru cei ce rătăcesc triumfători prin viaţa fără cultură, dar şi pentru cei ce rătăcesc în cultură, pentru omul european care a triumfat asupra nevoilor materiale, pentru omul modern care a trumfat asupra naturii şi a bunului Dumnezeu. Rugaţi‑vă pentru fratele Alexandru!”

Unii au spus că Noica l-ar fi avut ca sursă de inspirație pe Alexandru Stanciu, dar că în cele din urmă a evitat să se refere direct la el, pentru că nu-i plăcea ideea sinuciderii, indiferent de cauză și l-a înlocuit cu acel ipotetic comandant sovietic. A existat, în anii 90, chiar un club de discuții pe tema „Cine a fost cu adevărat fratele Alexandru”, care nu a ajuns la nicio concluzie

Astăzi, când ororile comunismului au început să fie uitate sau contestate, nu-și mai bate nimeni capul cu stabilirea adevărului. „Ce importanță are dacă fratele Alexandru a fost român sau rus, negru sau alb, homo sau heterosexual?” a întrebat retoric Horia Roland Capadelius, în aplauzele celor veniți să-l asculte, în august 2015, la Ateneul Român, vorbind despre discernământul îngerilor.