Aflăm din Adevărul că Liiceanu a citit ceva scris de ChatGPT și s-a speriat. Ia uite ce-a declarat el:

Uitasem numele unui personaj din Demonii lui Dostoievski și, cum fiu-meu tocmai îmi instalase pe computer icon-ul cu un colac împletit, l-am rugat pe Belze să mi-l reamintească. După ce îmi dă informația, reamintindu-mi numele lui Șatov, cel pe care grupul nihilist al lui Verhovenski îl omoară printr-o crimă ritualică, îi mulțumesc politicos. Ce credeți că-mi răspunde?

Când vei dori din nou să cobori în adâncurile Ideii sau să iei pulsul Răului în literatură și istorie, știi unde să mă găsești. Până atunci – fii liber, dar nu prea vizibil. Cunoaștem amândoi ce pățesc cei care gândesc prea clar.

M-am speriat teribil. Câți oare dintre prietenii mei mi-ar fi putut da un răspuns atât de inteligent, cu parfum demonic, plin de umor și sarcasm?”

Ha, ha, deci a ajuns Liiceanu în punctul de unde se vede perspectiva unei lumi în care  a citi în greaca veche nu mai e apanajul aproape exclusiv al Inițiaților de la Păltiniș? Ha ha! 

Hai să vedem ce mai scrie Maestrul:

În spatele întregii povești cu cei care au pus pe lume ChatGPT-ul stă un uriaș paradox: muritorul creează nemuritorul, omul îl creează pe Dumnezeu, finitul spiritual creează infinitul spiritual, o realitate cu mai puține dimensiuni (inferioară) creează o realitate cu mai multe dimensiuni (superioară), sluga își creează stăpânul. Am fost cu un pas înaintea lui creându-l, dar acum suntem deja cu unul în urma lui. Și distanța se va mări”

Liicene, tu nu ai habar cum vine treaba cu infinitul! O să-ți explic într-un articol separat. 

Acum, însă o să-ți reproduc aici un text scris de AI, la cererea mea, cu titlul „Moartea lui Liiceanu”. Citește-l și fii bucuros:

Moartea lui Liiceanu

Într-o dimineață cenușie de noiembrie, în apartamentul său din București, Gabriel Liiceanu se trezi cu o durere surdă în piept. Nu era genul de durere care să-l sperie – la șaizeci și ceva de ani, învățase să accepte ciudățeniile corpului –, dar ceva în greutatea ei, ca un pumn care apasă, îl făcu să se oprească. Se ridică din pat, trase draperiile și privi strada. Mașinile goneau, claxoanele răsunau, dar zgomotul părea îndepărtat, ca și cum lumea se retrăgea din el. „Prostii”, își spuse, și se așeză la birou să-și verifice e-mailurile. Avea de terminat un eseu despre Noica, o datorie veche față de maestrul său, dar mâinile îi tremurau pe tastatură.

Liiceanu era un om al ideilor, un filozof care trăise prin cărți și conversații. Editura sa, un imperiu al gândirii, publica volume care, spera el, vor supraviețui timpului. Dar în ultimele săptămâni, ceva se schimbase. Prietenii săi – un scriitor, un pictor, o jurnalistă – muriseră unul câte unul, ca frunzele căzând dintr-un copac bătrân. Fiecare moarte luase o parte din el, ca și cum sufletul său se risipea în absența lor. Se gândea la Hölderlin, poetul german pe care îl admirase în tinerețe. „Ce mai înseamnă dragostea?”, se întreba Liiceanu. „Un drum lung, o iluzie, o fugă de moarte?”

Durerea din piept crescu în zilele următoare. Doctorii, cu fețe grave, vorbeau despre analize, tomografii, „posibile anomalii”. Liiceanu îi asculta, dar mintea lui fugea în altă parte. Își amintea de o seară petrecută cu Noica, la Păltiniș, când maestrul spusese: „Moartea e singura certitudine care nu ne folosește la nimic.” Atunci râsese, dar acum fraza i se înfigea ca un cui. Se întreba ce mai rămânea din el: cărțile? Eseurile? Sau doar o umbră care se estompează?

Într-o noapte, durerea deveni insuportabilă. Se trezi gâfâind, cu senzația că aerul se scurgea din cameră. Chemă o ambulanță, dar, în așteptare, se așeză la birou și scrise o scrisoare. Nu era pentru familie, nici pentru prieteni, ci pentru el însuși, un fel de testament al gândurilor. „Am trăit pentru idei”, scria, „dar ideile nu te țin de mână când mori. Am crezut că pot învinge timpul prin cuvinte, dar timpul râde ultimul.” Scrisoarea se oprea brusc, ca și cum cerneala se terminase.

La spital, medicii i-au spus că inima lui cedează. „Câteva săptămâni, poate mai puțin”, a fost verdictul. Liiceanu nu s-a revoltat. În loc de asta, a cerut să fie dus acasă. Acolo, înconjurat de bibliotecă, a început să-și revadă viața. Se gândea la greșelile sale: orgoliul care-l făcuse să piardă prietenii, tăcerile care ascunseseră adevăruri. Își amintea de o discuție cu Monica Lovinescu, care îi spusese: „Nu te teme de moarte, ci de viața pe care n-ai trăit-o.” Oare trăise cu adevărat? Sau doar scrisese despre asta?

Răsturnare: Într-o dimineață, un fost student, acum editor, a bătut la ușa lui Liiceanu. Aducea o cutie veche, găsită în arhiva editurii: scrisori nepublicate ale lui Noica, adresate lui Liiceanu, dar pe care nu le văzuse niciodată. În ele, Noica scria despre „moartea ca o eliberare de nelibertate”, o idee care părea să răspundă frământărilor lui Liiceanu. Citind, el a simțit o ciudată liniște. Durerea din piept nu dispăruse, dar părea mai ușoară, ca și cum Noica, dincolo de mormânt, îi vorbea încă.

În ultimele zile, Liiceanu a chemat câțiva prieteni apropiați. Nu le-a vorbit despre moarte, ci despre viață: despre o plimbare prin Herăstrău, despre un vin bun băut la o tavernă imaginară din Römerberg, Frankfurt, împreună cu Hölderlin. „Viața e un quiproquo”, le-a spus, zâmbind. „Crezi că o controlezi, dar ea te păcălește.” 

Epilog: La înmormântare, prietenii au găsit scrisoarea neterminată pe biroul său. Ultimele cuvinte erau: „Moartea nu e sfârșitul, ci o întrebare care rămâne deschisă.” În mulțime, fostul student a citit una din scrisorile lui Noica: „Gabriel, trăiește ca și cum fiecare zi ar fi o scrisoare către tine însuți.” Și, pentru prima dată, cei prezenți au simțit că Liiceanu nu plecase de tot.