Întâmplări stranii din viața mea de scriitor

Prin ianuarie, deci acum nouă luni, am scris pe facebook că aș avea nevoie de un corector pentru romanul pe care-l pregătesc, numit Blestemul Minotaurului. Am scris că sunt dispus să plătesc și am specificat că nu vreau corectură la virgulă, ci că sunt interesat de cineva care doar să citească și să semnaleze eventuale neconcordanțe, erori de logică etc.

S-a oferit un domn pe care-l cunosc, un tip pedant, care sigur ar fi făcut o treabă excelentă. Numai că mi-a cerut mai mulți bani decât mi-aș fi permis să ofer, așa că toată afacerea a picat.

Prin martie, după ce am mai pus anunțul o dată, m-a contactat o doamnă care s-a oferit să corecteze în virtutea faptului că a fost eleva maică-mii, pe care o apreciază în continuare și căreia îi duce dorul. I-am trimis 100 de pagini, a citit, a zis că nu a găsit decât unele mici erori de scriere, a lăudat textul și mi-a cerut să-i mai trimit. M-am executat și, din acel moment, nu am mai primit nimic de la această doamnă. Nicio explicație, nimic. Pur și simplu combinația s-a terminat fără să știu din ce pricină. Bineînțeles că nu am întrebat-o nimic, pentru că nu are nicio obligație față de mine, deci hotărârile ei sunt suverane.

A urmat un amic din sud. Prin aprilie mi-a cerut manuscrisul și mi-a promis că-l corectează dacă nu am termene prea stricte de finalizare și nu-l presez. I-am spus că nu e grabă și l-am avertizat că e vorba de un roman destul de lung. A zis că pentru el asta nu-i o problemă. M-am bucurat să aud asta, i-am trimis prima sută de pagini și i-am precizat că mai sunt vreo 8 astfel de seturi. După două zile mi-a scris, citez: „Mă ia capul când mă gândesc să citesc 900 de pagini! Nu sunt în stare, frate.” I-am răspuns: „Mă gândeam eu. De aia e dificil să găsesc un lector empatic”. 

Pe 25 mai, am primit un mesaj: „Seară bună! Dacă mai aveți nevoie de lectori, o să încerc și cu empatia”. Bun, i-am trimis 100 de pagini și, pe 3 iunie mi-a scris că are vești bune, adică a citit undeva pe la 25 de pagini și merge înainte. În plus, „Până acum nu am identificat erori fundamentale în logica narativă”. Mi-a mai scris că următorul progres ar urma să fie făcut după Rusalii. Sigur, acum, în 18 septembrie, când scriu, suntem după Rusalii. Fapt e că a apărut din nou acel fenomen bizar: domnul respectiv nu mi-a mai dat absolut niciun semn că ar mai citi din paginile mele. Nicio explicație. Și desigur că nu l-am întrebat nici pe dumnealui nimic. Astfel de lucruri au, probabil, explicații, dar eu nu sunt în măsură să le găsesc. Acum mulți ani, în 2011 mi s-a mai întâmplat ceva la fel de straniu, despre care am scris aici:
https://totusipovestile.blogspot.com/2011/05/timpul-suspendat.html#more 

În orice caz, chestiunea corecturii nu e chiar atât de gravă precum ar putea să pară. Spun asta pentru că în anii trecuți, o persoană de sex feminin cu care am fost într-o relație, a citit cam trei sferturi din romanul meu și a găsit felurite erori din cele de care mă tem eu. Această persoană are capacitatea de a vedea instantaneu neconcordanțe de genul: la pag. 268 scrie că Ionescu a avut un accident în 1987 și a rămas fără un deget, iar la pagina 415 scrie că Ionescu cântă la pian cu toate cele zece degete (exemplul este fantezist, nu am în roman un personaj Ionescu).
Ei bine, o să văd dacă mai caut corectori sau, mai bine, mă ocup singur de chestiunea asta.