Cînd inviţi la masă oaspeţi străini veniţi cu treburi în împestriţata
noastră Capitală, e inevitabil să ţi se ceară „ceva specific românesc“.
Politeţe? Curiozitate autentică? Cercetare etnografică? Puţin importă.
Fapt e că trebuie să ai la îndemînă soluţii cu care să nu te faci de
rîs. Soluţii ar exista. Dar multe dintre ele sînt riscante. Capeţi, de
regulă, „românescul“ în varianta sa de almanah, cu „tradiţionalele
sarmale“ (turceşti la bază, cum o arată şi numele), cu mititei
(balcanici, chiar dacă reţeta noastră e mai provocatoare), cu tochituri
grase, pre-hepatice, „mămăliguţă“ („polenta“ pentru cunoscătorul
european), telemea (foarte) sărată, cîrnaţi olteneşti, fasole bătută sau
iahnie, varză călită, saramură de crap. Toate scăldate în ţuică. Multă
ţuică. Mai putem „servi“ (căci la noi nu serveşte doar chelnerul, ci şi
clientul, dacă e băiat fin), mai putem „servi“, deci, şi vreo chifteluţă
(„pifteluţă“ pentru cei care, în loc de „pulover“, spun, jenaţi,
„plover“), vreun pilaf (tot turcesc, de fapt), sau vreo „ciorbică“,
urmate de clătite sau papanaşi. Dacă ai noroc, „preparatele“ sînt
corecte, acceptabile ca preţ şi fără efecte digestive răscolitoare. Dacă
nu, te trezeşti cu note de plată în care ţuica e mai scumpă ca
whiskey-ul, pulpa de pui – mai scumpă ca somonul, iar mămăliga cu brînză
– la fel de preţioasă ca icrele negre. În plus, totul e grăsuţ, prăjit
bine şi înecat în mulţi decibeli lăutăreşti.