Cum se mai promoveaza carciumile

          Cînd inviţi la masă oaspeţi străini veniţi cu treburi în împestriţata noastră Capitală, e inevitabil să ţi se ceară „ceva specific românesc“. Politeţe? Curiozitate autentică? Cercetare etnografică? Puţin importă. Fapt e că trebuie să ai la îndemînă soluţii cu care să nu te faci de rîs. Soluţii ar exista. Dar multe dintre ele sînt riscante. Capeţi, de regulă, „românescul“ în varianta sa de almanah, cu „tradiţionalele sarmale“ (turceşti la bază, cum o arată şi numele), cu mititei (balcanici, chiar dacă reţeta noastră e mai provocatoare), cu tochituri grase, pre-hepatice, „mămăliguţă“ („polenta“ pentru cunoscătorul european), telemea (foarte) sărată, cîrnaţi olteneşti, fasole bătută sau iahnie, varză călită, saramură de crap. Toate scăldate în ţuică. Multă ţuică. Mai putem „servi“ (căci la noi nu serveşte doar chelnerul, ci şi clientul, dacă e băiat fin), mai putem „servi“, deci, şi vreo chifteluţă („pifteluţă“ pentru cei care, în loc de „pulover“, spun, jenaţi, „plover“), vreun pilaf (tot turcesc, de fapt), sau vreo „ciorbică“, urmate de clătite sau papanaşi. Dacă ai noroc, „preparatele“ sînt corecte, acceptabile ca preţ şi fără efecte digestive răscolitoare. Dacă nu, te trezeşti cu note de plată în care ţuica e mai scumpă ca whiskey-ul, pulpa de pui – mai scumpă ca somonul, iar mămăliga cu brînză – la fel de preţioasă ca icrele negre. În plus, totul e grăsuţ, prăjit bine şi înecat în mulţi decibeli lăutăreşti.