Sinucidul lui Bolliac

   Stăpîn preaputernic, creator nemărginit, tu, împărat al totului întreg!... Pentru ce ai înrădăcinat în inima mea astă veninoasă nemulțămire? Pentru ce pe mine numai nădejdea nu mă poate înșela? Ce tulburări grozave!... Ce sentimente necunoscute mă sfâșie de cum m-am pomenit în lume! Cumplit stăpân!... Ce neiertat păcat a putut face pruncia mea de te-ai năpustit deodată cu junia a mă sfîșia! Părinte preaslăvit! Aste grozave tulburări fură orânduite a mă primi în lume? Ori a trebuit a se naște deodată cu mine? Dumnezeu adevărat! Dacă fără ele nu mă puteam naște, dacă p-ăst amărât pămînt eu nu-mi puteam găsi fericirea, de ce m-ai înființat? Care așa mare trebuință fu a mă naște? Ce te sili a-mi tulbura odihna ce gustam în sânul nesimțirii, până a nu te cunoaște, și a-mi da un trup, un suflet, ca să fie pradă pământeștilor chinuri? Era trebuincios atomul meu la podoaba ăstui glob? Lipsa lutoasei mele îmbrăcăminți putea opri armonia universului?...