De lunea trecută mă trezesc pe la 6 dimineaţa. Motivul e simplu: mă culc mai devreme, până în zece seara. Asta pentru că am reluat obiceiul de a îi spune poveşti Mariei. Mă scol la 6 şi, uitându-mă pe fereastră, îmi amintesc trezirile cu noaptea-n cap de la Sinaia. Oh, ce diferenţă! Chiar dacă e vorba de zăpadă, care ar trebui să arate peste tot la fel, diferenţa e uriaşă. În primul rând că albul de-atunci era altfel, un alb viu - de multe ori mi se părea că zăpada stă pe labe, ca o pisică uriaşă odihnindu-se. Şi apoi strălucirea... Cum aş putea s-o descriu? Nu ardea niciun bec pe stradă, însă vedeam totul ca-n palmă, în lumina zorilor... Mă spălam, mâncam repede ceva şi plecam către şcoală. Nici nu ieşeam bine din curte, că apăreau, de parcă m-ar fi aşteptat, câţiva dulăi lânoşi, unul dintre ei cu o bucată de lemn atârnată de gât - semn, credeam eu, că rupsese lanţul. Săreau pe mine, ne jucam de parcă aş fi fost de-al lor, apoi mă însoţeau prin nămeţi până la staţia de autobuz. Uneori, când putea să urce, era acolo, alteori nu şi atunci mergeam pe jos până în centru. Nu trecea pe Calea Codrului nicio maşină, mergeam cu paşi mari pe poteci de vis, gerul îmi era prieten, brazii mă priveau cu simpatie, zăpada scârţâia sub tălpile mele. În faţă alergau voioşi dulăii, care ştiau unde merg şi îmi deschideau drumul... Mi se pare acum că am trăit într-o poveste, că totul nu e decât în închipuirea mea. Privesc pe fereastră şi văd maşinile ca nişte gândaci uriaşi, copacii descărnaţi, becurile bolnăvicioase înşirate de-a lugul canalului îngheţat. Nu mai sunt dulăii lânoşi, în schimb dau roată ciorile care croncăne asurzitor.
Să fie asta realitatea? Să fie cea din copilărie? Sau, mai degrabă, niciuna?
