O domnișoară supranumită Robotul

O povestire a lui Truman Capote. Simplă și frumoasă. Recomand cartea din care am extras-o, anume „Acum ne despărțim”, apărută la Editura ART. Sunt 14 povestiri, traduse de Iulia Arsintescu. E vorba despre scrieri uitate și redescoperite ale lui Capote

UNDE ÎNCEPE LUMEA

Domnişoara Carter explica ciudăţeniile algebrei de aproape douăzeci de minute, deja. Sally s-a uitat plină de silă la acele ceasului din clasă, care înaintau ca melcul. Încă douăzeci şi cinci de minute, numai, şi pe urmă libertatea - dulcea, scumpa libertate.

S-a uitat pentru a suta oară la foaia de hârtie galbenă din faţa ei. Goală. Ei, asta e! A tras cu ochiul în jur, urmărindu-i dispreţuitoare pe elevii sârguincioşi la matematică. „Hmmm“, s-a gândit, „de parcă vor avea succes în viaţă doar adunând o mulţime de cifre şi nişte x-uri care oricum n-au niciun sens. Hmmm, stai să iasă ei în lume!“

Ce însemna exact să iasă în lume, Sally nu era sigură; în orice caz, cei mari o făcuseră să creadă că era o încercare oribilă prin care urma să treacă şi ea la o dată precisă din viitor.

„Aha“, a murmurat, „vine Robotul“ O poreclise Robotul pe domnişoara Carter pentru că exact asta îi evoca - o maşinărie perfectă, precisă, bine unsă şi la fel de rece şi de lucioasă ca oţelul. A mâzgălit în grabă pe hârtia galbenă un noian de numere ilizibile. „Cel puţin asta o s-o facă să creadă că lucrez.“

Domnişoara Carter a plutit pe lângă ea fără să-i arunce măcar o privire. Sally a respirat foarte uşurată. Robot!

Locul ei era chiar lângă fereastră. Clasa se afla la etajul trei al liceului, şi de unde stătea avea o privelişte minunată. S-a întors să se uite afară. Ochii i s-au mărit, au devenit sticloşi şi orbi...

— În acest an avem marea bucurie să-i oferim premiul Oscar pentru cel mai bun rol feminin domnişoarei Sally Lamb, pentru inegalabila ei interpretare din filmul Dorinţă. Domnişoară Lamb, în numele meu şi al colegilor mei, te rog să accepţi Oscarul.

O femeie năucitor de frumoasă se duce şi ia statueta aurie în mâinile ei.

— Vă mulţumesc, spune ea cu o voce adână, pătrunzătoare. Îmi închipui că atunci când i se întâmplă cuiva un lucru atât de minunat, ar trebui să ţină un discurs, dar eu sunt pur şi simplu prea recunoscătoare ca să mai spun ceva. Pe urmă se aşază la locul ei, cu aplauzele răsunându-i în urechi. Bravo, domnişoară Lamb! Ura! Aplauze, aplauze, aplauze, aplauze. Şampanie. Chiar v-a plăcut? Un autograf? Sigur că da - cum ai spus că te cheamă, băiete dragă - John? Aha, franţuzeşte, Jean. Bine. „Lui Jean, un prieten drag, Sally Lamb.“ Un autograf, te rugăm, domnişoară Lamb, un autograf, un autograf... Vedetă, bani, faimă, frumuseţe, seducţie - Clark Gabie...

— Mă asculţi, Sally?

Domnişoara Carter părea foarte furioasă. Sally a tresărit, speriată.

— Da, domnişoară.

— Atunci, dacă eşti atât de atentă şi de concentrată, poate că vrei să ne explici ultima problemă pe care am scris-o pe tablă.

Privirea domnişoarei Carter a măturat clasa cu un aer de superioritate.

Sally s-a uitat neajutorată la tablă. Simţea ochii reci ai Robotului aţintiţi asupra ei şi îi auzea pe colegi chicotind. I-ar fi strâns de gât până le ieşea limba de-un cot. Să-i ia dracu’! Ei bine, era terminată; numerele acelea, pătratele, tâmpitele de x-uri - chineză, ce mai!

— Exact cum bănuiam, a anunţat triumfătoare Robotul. Da, exact cum bănuiam! Iar te-ai pierdut în spaţiu. Tare-aş vrea să ştiu ce se petrece în capul ăla al tău - cu siguranţă că nimic legat de activitatea şcolară. Pentru o fată atât de... de proastă, ai putea măcar să catadicseşti să ne acorzi atenţia ta. Nu-i vorba numai despre tine, Sally, deranjezi întreaga clasă.

Sally a plecat capul şi a umplut foaia cu mici desene nebuneşti. Ştia că faţa i se făcuse ca cireaşa, dar n-avea de gând să devină ca toţi imbecilii cretini care chicoteau şi lucrau mai departe de fiecare dată când profesorul zbiera la ei - până şi Robotul ăsta.

PAGINA MONDENĂ

Ce debutantă de prim rang a sezonului, ale cărei iniţiale sunt Sally Lamb, a fost văzută flirtând în clubul Stork cu playboy-ul milionar Stevie Swift?

— Vai, Marie, Marie, a strigat superba tânără care stătea întinsă pe patul enorm de mătase. Adu-mi numărul nou al revistei Life.

— Da, domnişoară Lamb, a răspuns camerista şefă, franţuzoaică.

— Grăbeşte-te, te rog, a strigat nerăbdătoare moştenitoarea. Vreau să văd dacă fotograful acela mi-a acordat atenţia cuvenită; fotografia mea apare săptămâna asta pe copertă, ştii. Of, şi când ai de gând să-mi aduci aspirina? Mă încearcă o mişelească durere de cap, de la prea multă şampanie, cred.

RADIO

Fata bogată îşi face astă-seară debutul în societate. Mult-aşteptatul eveniment social al sezonului o prezintă în lume pe Sally Lamb în cadrul unui bal fabulos care a costat zece mii de dolari. Minunată treabă, dacă îţi permiţi! Strălucire, strălucire...

— Vă rog să trimiteţi lucrările în faţa clasei, şi repede, vă rog!

Domnişoara Carter răpăia nerăbdătoare cu degetele în catedră.

Sally şi-a împins foaia ilizibilă peste umărul băiatului cu chip rozaliu care stătea în faţa ei. Nişte copii. Hmmm. A tras spre ea geanta mare cu model ecosez, a scormonit înăuntru şi a scos la iveală pudră, ruj, pieptene şi şerveţele.

S-a privit în oglinjoara plină de particule de pudră în timp ce-şi întindea rujul pe buzele frumos conturate. Zmeuriu.

Femeia înaltă şi suplă a stat să-şi admire imaginea în uriaşa oglindă cu ramă aurită aflată într-una dintre cele mai spectaculoase reşedinţe din Germania. A împins uşor o şuviţă rebelă înapoi în elaborata ei coafură argintie.

Un gentleman brunet şi arătos s-a aplecat şi a sărutat-o pe umărul dezgolit. Ea a zâmbit vag.

— Ah, Lupé, cât de minunat arăţi astă-seară! Eşti atât de frumoasă, Lupé! Pielea ta atât de albă, ochii tăi... Ah... Nu-ţi poţi imagina ce mă faci să simt.

— Hmm, a tors doamna, aici greşeşti, generale.

Femeia s-a dus la o masă de marmură şi a luat două pahare de vin; a strecurat în unul dintre ele trei pastile şi i l-a întins generalului.

— Lupé, trebuie să te văd mai des. Vom cina împreună în fiecare seară, când mă întorc de pe front.

— Vai, băieţelul meu trebuie să se ducă acolo unde se dau toate luptele?

Buzele ei de culoarea zmeurei era foarte aproape de ale lui. Ce deşteaptă eşti, Sally, s-a gândit ea.

— Lupé ştie că trebuie să duc planurile manevrelor militare acolo, pe front, nu-i aşa, Lupé?

— Ai planurile la tine? s-a interesat fermecătoarea spioană.

— A, sigur, cum să nu.

Şi-a dat seama că generalul urma să-şi piardă cunoştinţa, ochii îi deveneau sticloşi şi părea foarte beat. Până să-şi termine Mata Hari paharul cu vin din recolta anului 1928, generalul zăcea lat la picioarele ei.

S-a ghemuit lângă el şi a început să-l caute în haină.

Dintr-odată, a auzit afară bocanci tropăind zgomotos - inima i-a sărit din loc...

Clopoţelul de ieşire a sunat cu un zdrăngănit lung. Elevii s-au grăbit de-a valma spre uşă. Sally şi-a pus înapoi în geantă produsele de machiaj, şi-a adunat cărţile şi s-a pregătit să plece.

— Doar o clipă, Sally Lamb, a strigat-o domnişoara Carter.

Iar Robotul ăsta.

— Intoarce-te un moment, vreau să-ţi vorbesc.

Până când a ajuns la catedră, domnişoara Carter terminase de completat un formular şi i l-a întins.

— Ai aici o trimitere la sala de detenţie, eşti pedepsită pentru după-amiaza asta, te duci în sala de detenţie şi rămâi acolo până la sfârşit. Ţi-am spus de nenumărate ori că nu vreau să te dichiseşti în timpul orei. Vrei să luăm toţi microbii tăi?

Sally s-a înroşit. O deranja orice fel de referire la anatomia ei sau la ceva ce o viza.

— Şi încă ceva, domnişoară, nu mi-ai dat tema... Aşa cum ţi-am spus, rămâne la latitudinea ta dacă vrei sau nu să-ţi faci datoria... Nu eu sunt cea care trebuie să arate ce-i poate pielea...

Sally s-a întrebat în treacăt dacă domnişoara Carter avea vreun petec de piele - nu era toată din tablă?

— ...ştii, desigur, că la materia mea nu treci. Pentru mine este un mister cum poate cineva să-şi piardă absolut tot timpul în halul ăsta - nu înţeleg câtuşi de puţin. Cred că ar fi mai bine să renunţi la acest curs - ca să fiu sinceră pe deplin, nu cred că ai capacitatea mentală de a învăţa. Hei, stai o clipă... unde crezi că...

Sally îşi trântise cărţile pe catedră şi ieşise în fugă din clasă. Ştia că urma să izbucnească în plâns şi nu voia - nu în faţa Robotului.

Lua-o-ar naiba, oricum! Ce ştia ea despre viaţă? Nu ştia nimic decât numere - dracu s-o ia!

Şi-a croit drum pe coridoarele aglomerate.

Torpila îi lovise cu vreo jumătate de oră în urmă şi nava se scufunda rapid. Ce întâmplare!

Sally Lamb, cea mai bună ziaristă din America, se afla chiar la faţa locului. Îşi salvase aparatul de fotografiat din cabina inundată. Şi iat-o, trăgea instantaneu după instantaneu cu refugiaţii care se căţărau în bărcile de salvare şi cu tovarăşii ei de suferinţă care se luptau cu marea înfuriată.

— Hei, domnişoară, a strigat unul dintre marinari. Mai bine sari în barcă, cred că-i ultima.

— Nu, mulţumesc, a strigat ea peste urletul vântului şi mugetul apei. Rămân aici ca să nu pierd nimic.

Sally a izbucnit brusc în râs. Domnişoara Carter, x-urile şi numerele ei păreau foarte, foarte departe. Era nespus de fericită aici, cu vântul în păr şi cu moartea după colţ.