Armaghedodonul

Dodonii care sălășluiesc, cel puțin sufletește, în rămășițele imperiului sovietic, au nevoie imperioasă, pentru a putea exista, de un bârlog personal. Bârlogul este un spațiu fără ferestre, în care dodonul se introduce și în care se simte în siguranță. El se poate așeza pe vine sau culcat în dreptul intrării și de acolo poate slobozi către exterior felurite imprecații, blesteme, acuzații, prevestiri, avertismente etc. Așa cum recunoști un câine după lătrat sau un motor după turație, pe dodonul bârlogar  îl recunoști după discurs.

Întâi de toate, odată instalat în bârlog, dodonul lansează ideea că toți cei care nu locuiesc în bârloguri sunt altceva decât par. Ei nu sunt oameni ci elitiști, isterici, sorosiști, sataniști, disperați, mincinoși, ticăloși, sclavi, spălați pe creier, vânduți, năimiți etc. Adică un fel de monștri. Din bârlogul lui, un dodon nu se va referi niciodată la „prim-vicepreședintele Comisiei Europene”, ci la „pedofilul satanist Timmermans, membru Bilderberg”. După cum nu va rosti sintagma „președintele USR Nicușor Dan” ci „dihorul rânjit pe câmp Mucușor Ban”.

Odată stabilit contextul, dodonul lansează teoria dodonească, singura pe care au dezvoltat-o vreodată dodonii: UE este răul absolut, Rusia este binele absolut. În bârlogul dodonului are loc confruntarea finală, Armaghedonul. Sau Armaghedodonul. Pătruns de importanța misiunii lui, dodonul împroașcă pe toată lumea cu noroi. Primii sunt cei care au o opinie deschisă pro-europeană. Ei devin imediat „aşa-zişii luptători anti-comunişti”. Așa-ziși, adică, în realitate, falși luptători. Pentru dodonii din bârloguri, toți ceilalți sunt niște simpli „așa-ziși”. Doar ei, dodonii, sunt autentici. Ei bine, ce fac „așa-zișii” luptători, în fond niște elitiști sadea (elitele sunt tot ce urăsc mai mult dodonii bârlogari)? Așteaptă ordinul pe unitate, apoi încep să facă spume la gură ca niște apucați și se reped să muște. Mușcă în dreapta și în stânga, fără osebire, dar mare pagubă nu reușesc să producă, deoarece din bârloguri scot imediat capetele dodonii cu corn, care apără neamul și glia plini de eroism.

Următorul pe lista dodonului este omul cu capul pe umeri, care constată un abuz punctual, dodonesc, îl semnalează și îl critică. Spre exemplu, cel care condamnă faptul că deși Moldova se pretinde stat democratic și liber, episcopul de Bălți și Fălești, Marchel, inflamează turma credincioșilor contra candidatului Maia Sandu, folosind abjecțiile preferate ale putiniștilor – nu e creștină, nu-și iubește patria, nu are copii – acest om devine imediat un „militant care linge blide pe la Soros prin bătătură”. Sau cel care-și permite să râdă de elucubrațiile ministrului român al muncii, care pretinde că e logic ca bugetarii să aibă salarii mai mari pentru că „la stat sunt persoane cu studii superioare în procent de 98%” – el se transformă automat în „lătrău care nu mai poate de grija corporatiștilor  români, plângând în hohote şi dându-se cu capul de pereţi în semn de protest”. E de remarcat, totuși, grija dodonului de a se exprima plastic, chiar poetic, conform viziunii lui despre lumea în care rasa superioară a dodonilor face ordine în plevușca sorosistă.

În sfârșit, vin la mâna dodonilor oamenii obișnuiți – participanți la mitinguri, scriitori pe bloguri etc. Oameni ca noi, cu alte cuvinte, care au un model de țară în minte și ar vrea să ajungem să trăim conform lui. Ei bine, în teoria dodonică din bârloguri, toți aceștia sunt niște „pulifrici”. Da, am scris foarte corect: „pulifrici”. Un fel de pleavă vânturată, așa, care nu merită decât să fie luată cu mătura. Lor li se adresează, ștefanian, dodonii, cu texte de genul: „Băi pulifricilor, progresul ăsta al vostru, pe care vreţi cu orice preţ să-l băgaţi pe gât românilor, s-ar putea să vă aducă un şut în cururile alea progresiste şi să vă arunce într-o ladă de gunoi a istoriei din care nu o sa mai ieşiţi nici cu incantaţii de magie neagră”.

Dar ne putem întreba: la urma urmei ce-i mână-n luptă pe dodonii de bârlog? Ce-ar vrea ei de la lume și viață? Răspunsul e simplu: dodonii vor o lume în care pseudo-existența lor să fie recunoscută ca existență. Pentru că ei sunt, în general, niște nimeni cu ifose. Într-o Europă care merge cu viteză către o construcție comună, dodonii nu pot ține pasul. Exact ca repetentul clasei – toți copiii scriu povești cu Azorel dar el, repetentul, încă nu știe literele. Așa că dodonul de bârlog strigă că nu trebuie să scriem povești, ci să desenăm cu bețe pe nisip. Și cine totuși scrie este un pulifrici, un neica-nimeni, un elitist și toate celelalte.

Cât despre bârlogurile în sine, ele sunt de mai multe feluri. Unul dintre acestea este bârlogul mistic. Băgat acolo, dodonul anunță sosirea vremurilor, îndeamnă la pocăință, semnalează misiunea secretă a UE de a grăbi sfârșitul lumii, etc. El ne face să înțelegem că am pierdut credința cea adevărată, ne arată proporțiile cosmice ale gestului făcut de preşedintele Moldovei, care, după ce a fost ales, a intrat mai întâi într-o biserică ortodoxă, ne trimite la Țuțea și la babele din biserici și în tot acest timp își face necontenit cruce cu coada lui de dodon.

Un alt bârlog este patriotismul. Aici, dodonul devine magnific. Ne descrie vremurile de glorie în care patria și poporul erau valori supreme. Ne spune despre vitejia înaintașilor, care erau niște titani, nu niște pulifrici ca noi. Ne indică repere morale de necontestat – Adrian Păunescu, Nicolae Ceaușescu. Ne vorbește cu mânie despre sorosiștii elitiști, pupători de cururi progresiste, care au girat scoaterea voievozilor români din cărţile de istorie. Ne demonstrează că viitorul este mic și întunecat, fără termen de comparație cu trecutul mare și luminos.

Un al treilea bârlog preferat de dodoni este limba română. Pentru că, evident, sorosiștii, francmasonii, cozile de topor, au introdus în vocabular cuvintele lor sataniste – globalizare, multinaționale, catering, fast-food, discount, cash etc. Dulcea limbă a lui Creangă nu se mai vorbește, poeții români sunt scoși din cărțile de literatură, engleza se năpustește asupra noastră sub forma ei cea mai periculoasă – engleza americană.

Indiferent din ce bârlog ar vitupera, dodonul are o armă puternică, pe care nu uită s-o utilizeze: demonizarea banului. Cu alte cuvinte, tot ce face pleava non-dodonică, tot ce mișcă pulifricii este plătit. În mintea dodonului, oamenii nu-și doresc progresul în mod real. Ei vor exclusiv bani, așa că ar putea îmbrățișa orice cauză, dacă pentru asta ar fi plătiți. Numai dodonul bârlogar nu are nevoie să fie plătit, pentru că el este prin natura sa o ființă superioară, care slujește valori înalte, inaccesibile pulifricilor. Și pentru a fi credibil în propriii ochi, dodonul nu vorbește ci urlă, nu descrie ci înfierează, nu-și respectă preopinentul ci îl jignește. Rațiunea nu-l duce mai departe de injuria generalizată, din care, crede el, iese singurul curat.

Cum spuneam, scopul dodonului este să-și legitimeze pseudo-existența într-o lume în care specia lui e pe cale de dispariție. Iar tragedia lui stă în înțelegerea faptului că dodonii vor avea, mai devreme sau mai târziu, soarta dinozaurilor.