HAȘURAT - un SF de Francis Carsac

Sunt un idiot!

În viaţa mea, destul de lungă, caracterul mi-a jucat o mulţime de feste, dar niciodată n-am regretat în asemenea măsură o explozie de mânie. Când te gândeşti că am avut în mâinile mele secretul comunicaţiilor interplanetare, poate chiar al călătoriilor interplanetare… şi că l-am distrus prosteşte, dintr-o ţâfnă.

E mult de atunci. Pentru a fi precis, trei ani. Şi, de trei ani, mă aşez în fiecare dimineaţă în faţa oglinzii şi-mi repet cu amărăciune: „Jacques Bernard, eşti un măgar!”

În sfârşit! Degeaba plângi după ce ai vărsat laptele, după cum obişnuia să spună bătrâna mea mătuşă, iată cum s-au petrecut lucrurile:

La 6 aprilie 1955 – blestemată fie ziua asta! — sosind la Institut, m-am dus drept în sala desenatorilor. Dădusem în ajun la redesenat şi haşurat o întreagă serie de mari secţiuni geologice. Aveam, îl mai avem, un desenator destul de neobişnuit, un fel de tânăr cretin, incapabil de iniţiativă, dar executând de minune desenele care i se cereau… atunci când nu înţelegea totul pe dos. E un tip caraghios, lunatic, adormit, de o nervozitate bolnăvicioasă. Nu-mi asum sarcina de a lămuri cum poate trage liber o linie dreaptă; fapt e că trage nişte linii absolut drepte, cu regularitatea unei maşini. Când am intrat în sală, isprăvea de haşurat ultima secţiune, scoţând vârful limbii printr-un colţ al gurii şi având lipit de colţul celălalt un veşnic muc de ţigară stins.

— Iacă, şefule, e gata. Am lucrat în noaptea asta până târziu, aşa ca totul să fie în regulă dis-de-dimineaţă.

Mândru, îmi întindea teancul de secţiuni. L-am apucat.

— Cretinule! Neanderthalianule! Pitecantropule! Am spus „haşuri continue”, afurisit diplodocus microcefal! Şi ce mi-ai făcut? Haşuri din linii întrerupte! Şi nici măcar regulate! Puncte şi liniuţe, de parcă ţi-ai fi bătut joc! Punct, punct, linie, punct, linie! Să te ia dracu’! Când îţi dă ceva de lucru, nu mai ştie omul ce-o să iasă! Te poftesc s-o iei de la capăt, şi repede, auzi?

Furios, am mototolit teancul şi m-am aplecat să-l arunc în soba stinsă.

— Stai, şefule! Am pierdut un original!

— Asta mai lipsea! Care?

— Secţiunea carierei mari Delpont.

Am netezit foile şi am scos dintre ele secţiunea respectivă.

— Bine. Ai s-o refaci după asta. Dar lasă-te de bancuri, că te dau afară! Ia spune, am adăugat îmblânzit, cum de-ai făcut tâmpenia asta?

— Nu ştiu, şefule. Am lucrat până târziu, pesemne că desenam pe jumătate adormit. Eram tare obosit, dar ştiam că-i zor, aşa că…

Era jalnic şi mişcător de atâta bunăvoinţă prost răsplătită.

— Şi asta? O terminai chiar când am intrat.

— Ei bine, când am văzut că le făcusem pe celelalte cu haşuri „fantezii”, am făcut-o la fel, ca să fie toate omogene.

Dezarmat, am început să râd.

— Bine fie. Ia-o de la capăt, după bruioane. Cât priveşte secţiunea Delpont, ţi-o aduc după-masă. Pentru dimineaţa asta ai destul de lucru la celelalte.

Şi, mototolindu-l din nou, am aruncat teancul în sobă.

Am fost tare ocupat în dimineaţa aceea şi am uitat de secţiunea mototolită în buzunar. La unsprezece şi jumătate am plecat de la Institut şi m-am întors acasă. Eram enervat pentru că fusesem toată dimineaţa otrăvit de vizite plictisitoare şi furios că, lipindu-mi ilustraţiile, nu-mi puteam da articolul la tipar. Am mâncat într-o tăcere posomorâtă, până ce nevastă-mea m-a întrebat:

— Ce-i cu tine, Jacques?

— Ce să fie? Idiotul de desenator a făcut iar o boroboaţă! Îi dau ieri să-mi haşureze nişte secţiuni, şi ştii ce-mi face? Puncte şi linii, şi nici astea regulate! Ia te uită! Parcă ar fi Morse!

Morse? Gândul m-a făcut să tresar. Nu cumva dobitocul şi-a mai şi bătut joc de mine, pe deasupra! Îndată ce mi-am împăturit şervetul am urcat în odaia mea de lucru, am luat micul Larousse – era cam multişor de când uitasem alfabetul Morse – apoi, cu o coală de hârtie în faţă şi cu creionul în mână, am început să studiez haşurile.

Ideea în sine era absurdă şi mi-a cam fost ciudă pe mine că-mi pierd vremea. Cât pe ce să mă ridic şi să plec. De ce n-am făcut-o! Nu m-aş mai chinui acum! Dar înainte de ora trei după-amiază n-aveam nici o treabă la Institut şi m-a încercat un gând ciudat. Armând, desenatorul, fusese cercetaş şi cunoştea, cu siguranţă, alfabetul Morse. Cine ştie? Poate că inconştient, pe jumătate adormit, scrisese ceva ce l-ar fi putut interesa pe vechiul meu prieten Lebert, psihiatrul.

De la ce capăt să iau haşurile? În alfabetul Morse, B, o linie şi trei puncte, dă, citit pe dos, trei puncte şi o linie, adică V. Dar ştiam direcţia în care animalul desenează de obicei, şi semnele morse reversibile nu-s chiar atât de frecvente. Mi se părea că între litere sau cuvinte nu existau nici locuri albe, nici semne de despărţire, ceea ce îmi uşura problema. Haşurile începeau cu un grup alcătuit dintr-un punct şi două linii. Am luat ca ipoteză de plecare litera U şi mi-am început munca de descifrator amator. Ipotezele mele erau corecte şi am obţinut, destul de uşor, o primă frază limpede. Uluirea mea sporea pe măsură ce descifram, iată textul:

„… uşuraţi. Acum, că am transmis formulele importante, ne putem îngădui unele lămuriri. Nu-i nimic dacă se întrerupe legătura. Cu ajutorul informaţiilor transmise până acum, orice civilizaţie ajunsă la stadiul al treilea, ca a voastră, fără îndoială, de vreme ce utilizaţi undele electro-magnetice pentru comunicaţii, trebuie să fie în măsură să construiască aparatele ce vă vor îngădui să ajungeţi până la noi.

Ştiam de mult că existaţi, că nu suntem singura specie inteligentă din Univers. Vă ascultăm emisiunile. Putem vorbi cel puţin trei dintre limbile voastre, dar multă vreme n-am înţeles o iotă. Filologii noştri le descoperiseră mecanismul şi puteam construi fraze complicate şi cu siguranţă corecte, fără a le pricepe, totuşi, sensul! Apoi, într-o zi, v-am captat imaginile. Ce mirare! Nu eraţi prea deosebiţi de noi. Şi odată cu imaginile a venit şi semnificaţia multor cuvinte şi o lume nouă ni s-a deschis.

Din clipa aceea am căutat cu înverşunare să intrăm în contact. O călătorie reală, cu totul posibilă în teorie, e practic irealizabilă pentru noi. Mica noastră planetă e lipsită, sau aproape lipsită de elementele pe care vi le-am indicat şi care par, la voi, numeroase. Şi, deşi cunoaştem, tot în teorie, posibilitatea transmutării elementelor, n-am putut-o realiza în mod practic, din lipsa a ceea ce numiţi energie atomică.

Fără mare speranţă, am încercat să vă chemăm cu ajutorul undelor electro-magnetice. Resursele noastre de energie sunt prea slabe şi aparatele voastre de recepţie par încă foarte primitive. Dar, odată cu descoperirea lui Psirt, lucrurile s-au schimbat. Undele psihice ale lui Psirt nu se propagă prin spaţiu, ci prin vid, iar propagarea lor pare aproape instantanee. Nu necesită decât o foarte mică energie, dar nu sperăm că veţi şti să le utilizaţi, deşi v-am transmis informaţiile necesare. Tehnica voastră nu pare suficientă. Nici o importanţă, de altfel. Vă aşteptăm, cu atâta nerăbdare, vizita.

Prin intermediul undelor Psirt v-am chemat timp de luni de zile. Ne semănaţi atât de mult, încât ni se părea cu neputinţă să nu se afle şi printre voi indivizi sensibili la asemenea unde, şi controlabili, deşi ei sunt foarte rari. Cum prin undele astea încă nu ne pricepem să transmitem sunete sau gânduri, emitem prin impulsuri lungi şi scurte, în alfabetul vostru Morse. Binecuvântat fie cel căruia i-a dat prin minte să familiarizeze cu alfabetul ăsta copii, la televiziune!

Dar lunile treceau şi nu mai speram să ajungem la voi. Şi pe neaşteptate, în seara asta, contactul s-a stabilit. Fără nici o îndoială. Acul de contact s-a deplasat pe cadran, mai întâi oscilând, apoi ferm. O, frate necunoscut, căruia îi vorbesc! Dacă ai fi putut vedea în clipa aceea laboratorul! O frenezie! Sfârşitul unei multimilenare izolări! Am transmis imediat formulele teoretice pentru construirea unei astronave, formule puse la punct de veacuri, dar pe care nu le-am putut realiza. Apoi cele relative la undele lui Psirt. Şi acum, că formulele au fost repetate de trei ori, de vreme ce legătura continuă, ne rămâne timp pentru explicaţii, timpul de a pălăvrăgi niţel. O, fraţi îndepărtaţi, vă aşteptăm fără teamă. Rasa voastră e încă războinică, dar nu ne temem de ea. Pe bătrâna noastră planetă se află atât de puţine de jefuit! Numai cunoştinţe, pe care suntem gata să vi le dăruim.

Contactul persistă. Din prudenţă, am să repet încă o dată informaţiile teoretice privitoare la astronave. Fie G un câmp gravitaţional măsurat în…”

Fără să-mi dau seama, am căutat alături de mine urmarea mesajului. Mâna nu mi-a întâlnit decât suprafaţa şlefuită a biroului. Readus la realitate, am ţâşnit, am coborât în goană scările, am sărit în maşină. N-am ţinut seama de trei stopuri, m-am căţărat pe scara de piatră a Institutului, am sunat. Încet ca întotdeauna, portarul a venit să-mi deschidă. L-am dat în lături, m-am năpustit în sala desenatorilor, am ridicat capacul sobei. O masă înnegrită, strivită, pulverizată, iată tot ce rămăsese din desene.

— Ah! secţiunile, şefule? Am zvârlit un muc în sobă şi au luat foc. Cum scoteau fum, le-am stins, strivind cenuşa.

Idiotul, cretinul, moluscă! L-aş fi ucis! Buimăcit, m-am prăbuşit pe un scaun.

— Iată şi secţiunile, şefule. Acu-s în regulă?

Dacă erau în regulă? Fireşte!

Am putut salva un mic fragment nears. L-am tradus, i l-am arătat lui Durand-Héron, fizicianul teoretician. E transformarea lui Lorentz!

Şi de atunci mă consum. Degeaba-mi spun că nu-i vina mea, că n-aveam de unde să ştiu că o civilizaţie necunoscută, pe o planetă a unei alte stele, luase drept intermediar un jalnic dobitoc, mi-e necaz pe mine, mi-e un necaz de moarte! Ar fi trebuit să privesc secţiunile atât de ciudat haşurate, să le păstrez ca dublete, ştiu şi eu? Sunt un idiot!

Şi l-am păstrat pe Armand ca desenator. Cine ştie, poate că miracolul se va mai repeta, cândva? Îl îndop cu muncă până într-atât, încât e nevoit să-şi ia de lucru acasă, să vegheze târziu. Ba am fost silit să-i şi urc de două ori leafa, maimuţoiului! Ai zice că idiotul ţine să fie la înălţime: în fiecare dimineaţă îmi aduce nişte secţiuni perfect desenate, bine haşurate, fără o singură greşeală, impecabile!