I.G. Duca despre Regina Maria

Într-adevăr, Regina Maria este o ființă de care trebuie să te sfiești.

Este strălucitoare la fizic ca şi la moral, încât îţi ia văzul, nimeni nu o poate întrece. Frumoasă de o frumuseţe încântătoare, nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu dânsa. Inteligentă, fermecătoare, plină de talent pentru pictură, pentru călărie, pentru scris, o conversaţie sclipitoare, vervă, humor, spontaneitate de gândire, originalitate de expresie, curaj – cine nu a văzut-o la Iaşi în mijlocul epidemiilor mergând acolo unde primejdia era mai mare? Dragostea de adevăr, de frumos, de bine, nimic nu i-a lipsit. Adăugaţi la această o sinceritate împinsă până la cinism, o hotărâre neșovăelnică, o bunătate izvorâtă dintr-o reală pricepere a naturii omeneşti şi o indulgenţă pe care experienţa o dă tuturor sufletelor alese.

La o analiză mai amănunţită, însă, umbrele acestei ameţitoare viziuni încep să iasă la iveală. De altminteri, nici frumuseţea ei nu rezistă unei cercetări mai îndeaproape. Trăsăturile obrazului nu erau regulate, afară de nas care avea un desemn admirabil, ochii erau mai mult mici, gura era mare cu tendinţe de a se încovoia în jos. Trupul ei era disproporţionat, bustul prea lung, picioarele prea scurte. Braţele groase, picioarele umflate, gleznele şi încheieturile de la mâini atât de fine, atât de elegante la cea mai de rând dintre ţărancele noastre la ea erau mari, dintr-o bucată. Şi totuşi, înfăţişarea generală era o splendoare orbitoare ca o rază de soare, o minune de armonie şi de colorit.

Aceleaşi contradicţii în moralul ei. 0 inteligenţă vie, simpatică, dar superficială, incapabilă să pătrundă adâncul lucrurilor. De altfel, să fim drepţi, era şi pusă în condiţiuni de adevărată inferioritate, căci Regina Maria nu a primit de la părinţi nici o instrucţie. Tatăl ei, Ducele de Coburg, îşi petrecuse viață pe mare ca amiral britanic şi era prea dedat alcoolismului ca să se preocupe de familia lui. Mama ei, fiica unică a lui Alexandru II, Ţarul Tuturor Ruşilor, fusese crescută în credinţa că învăţătura este bună numai pentru mujici. Fetele ei au trăit, deci, o viaţă de plăceri şi de sporturi, ba în fastul curţii ruseşti, ba prin parcurile castelelor englezeşti şi, cum spunea aşa de plastic chiar Regina Maria: „Ce vreţi, nu era vina noastră, viaţa de familie a fost astfel organizată, încât niciodată nu am putut ajunge până la revoluţia franceză.” S-a căznit în urmă să împlinească aceste goluri, a citit mult şi multe, a dobândit cuvinte numeroase, dar din nenorocire nu a avut pe nimeni lângă dansa care să o instruiască şi, astfel, nu a putut stabili între cunoştinţele ei fără metodă asimilate, nici o legătură, nici perspectiva pe care le da cultura adevărată şi serioasă. Aşa fiind, pe lângă unele vederi juste, se vor descoperi la această femeie de altfel netăgăduit de inteligentă lipsuri mari, idei medievale, găsite în vreo carte de poveşti, sau concepţii incoherente adunate pe la mesele Marilor Duci, sau prin saloanele Marilor Ducese. De fapt în acest cap încântător nimic nu este perfect clar, doar aproximaţie şi fantezie.

Fermecătoare da, dar sub aparenţele farmecului feminin se ascunde o ambiţie nemăsurată, o ambiţie care nu este călăuzită de idealuri nobile, o ambiţie banală, egoistă, ambiţia unei fiinţe care vrea să joace un rol, să se vorbească de ea, să fie lăudată, slăvită. Şi această ambiţie, amalgam curios de vanitate şi de nemărginită prezumţiune, această ambiţie este socotită rece, neînduplecată, ca şi ochii albaştri argintii ai acestei frumoase strănepoate de Regi şi împăraţi, ochi caracteristici cu scânteieri de milă şi cu luciri de oţel. Regăsim în ei şi splendoarea britanică şi firea Romanoffilor.

Bunătatea ei este mare, folositoare, fiindcă este activă, organizatoare, dar când o cercetezi mai de aproape, descoperi că într-însa intră mult calcul. Este un mijloc de a cuceri şi a stăpâni, nu este o pornire imperioasă a inimii.

Când inima este lăsată în voia ei, este mai mult stranie, aplecată spre economii şi spre zgârcenie, îi place mai mult să primească, decât să dea. Şi adesea primeşte cu prea puţine scrupule şi nu da cu destulă generozitate.

Regina este hotărâtă, fără îndoială, nu o încurcă frământările îndoielii și nici nefolositoarele scrupule nu o înăbușesc. Dar hotărârea aceasta nu este o hotărâre sănătoasă, fructul chibzuielii, al judecății liniștite, această hotărâre este impulsivitate, clocot și neastâmpăr. Dacă azi poate face o faptă bună, mâine te poate zvârli în cea mai groaznică aventură. Cu Regina Maria niciodată nu ai nici o garanție de viitor, te poți aștepta oricând la ceea ce nici dânsa nu bănuiește. Voința ei este de asemenea inflexibilă, dar de cele mai multe ori capricioasă, cu o sete de dominațiune născută din atavisme autocratice. Este deseori o voință periculoasă, fiindcă pornește din patimă, disprețuiește povețele, nu-și cântărește posibilitățile și se socotește infailibilă.

În genere, Regina Maria este hipnotizată de marea avuţie, întotdeauna i-au plăcut oamenii bogaţi şi a avut câţiva milionari în cercul relaţiunilor ei intime, indiferent de originea bogătaşului, de sorgintea pură sau impură a milioanelor sale, sau de farmecele lui personale. În aceasta era cu adevărat nepoata lui Eduard VII.

Nici talentul ei nu este armonios, echilibrat, este inegal, cu lumini puternice şi cu umbre întunecoase. Are exagerări şi excese, uneori împinse până la lipsa de gust. Când scrie, abuzează de calificative, când pictează abuzează de tonalităţile vii. Îndeosebi atrasă de ceea ce luceşte, aurul şi portocaliul sunt culorile ei de predilecţie, apartamentele ei sunt poleite, indiferent dacă lucrurile sunt de metal preţios sau simple imitaţii, destul să facă efect. Gusturile ei au ceva asiatic, o vrăjeşte luxul strigător, bătător la ochi al decadenţei bizantine, sau cel al maharajahilor indieni.

De altminterea îi plăcea să-şi zică şi să se creadă englezoaică. Dar de fapt Regina Maria era Romanoff din creştet şi până-n tălpi. Cine nu a citit viața acestei fantastice familii de la Petru cel Mare până la Nicolae II Rasputin, cine nu ştie cine au fost Ecaterina I Skavronska, Petru II, Ana Ivanovna, Ana Leopoldovna, Elisabeta, Petru III, Ecaterina II cea Mare, Pavel Alexandru şi Neculae Pavlovici, Alexandru II şi III, precum şi nefericiţii Nicolae şi Alexandra Fedorovna, acela nu va înţelege niciodată pe deplin psihologia Mariei, Regina României. Numai la lumina acestei fenomenale galerii ancestrale toate însuşirile şi toate gesturile ei apar clare, explicabile, logice.

Nu o voi uita pe Regină la moartea Principelui Mircea, când era zdrobită de durere. Durerea ei nu era numai durerea mamei care-şi plângea copilul, era şi durerea celei uluite de o lovitură a soartei pe care nu o credea posibilă când era vorba de dânsa. Deseori mi-a mărturisit: „Am avut întotdeauna o încredere nestrămutată în steaua mea. Eram sigură că în viaţă totul îmi va reuşi. Niciodată nu mi-am putut închipui că moartea se poate atinge de unul din copiii mei. Când Mircea a murit, pentru prima oară m-am îndoit de mine ... ”. Tot dânsa povestea şi următoarea scenă tipică: pe vremuri se ducea să petreacă verile la Munchen şi una din distracţiile ei acolo era să se plimbe cu sora ei, Principesa de Hohenlohe Langenburg, o femeie pe atât de şovăitoare şi de neîncrezătoare în steaua ei , pe cât era ea de hotărâtă şi de plină de încredere, şi să încerce să străbată străzile tocmai când circulaţia era mai vie. Cu capul sus, era întotdeauna sigură că va ajunge repede neatinsă pe trotuarul celălalt, pe când sora ei se zăpăcea, se speria că va da de vreun pericol, sau va rămâne în drum.

Spre fericirea ei şi a ţării, când Regele Ferdinand a urcat treptele tronului, în preajma lor se afla un om de bine. Acesta avea asupra Regelui ca şi asupra Reginei o influenţă atotputernică şi, de fapt, în tot cursul crizei din care a ieşit întregirea neamului românesc, el a fost adevăratul suveran al României. Acesta a fost Barbu Știrbey. Nepot de Domn, frumos, iubit de femei, elegant, plin de farmec, de o neobişnuită distincţiune şi foarte bogat, legăturile lui Știrbey cu curtea princiară dăinuiau de pe la 1907, din vremea însângeratelor răscoale. La moartea lui Kalinderu, Regele Carol îl numise administrator al Domeniilor Coroanei, după îndemnul lui Seculici. Fiind un vechi om de casă al familiei Ştirbey, bătrânul curtean nădăjduia, se vede, ca prin tânărul Principe Barbu să-şi păstreze influenţa şi sub noua domnie pe care o simţea apropiată. Fapt este că la începutul domniei celei noi Știrbey se găsea, deci, într-o situațiune precumpănitoare și oficială, bucurându-se deopotrivă de încrederea Reginei cât și a Regelui.
I.G. Duca - Amintiri politice