Mama - o proză a lui Dimitrie Anghel

Mamă! Ce puţin am rostit numele tău şi cât de vag îmi aduc aminte de tine... O negură te învăluie şi parcă din neguri e urzit şi conturul tău. In fața mării, unde am stat privind neîntrerupta goană a talazurilor, acolo m-am apropiat mai mult de tine şi am căutat să te rechem. Din fundul orizontului aceluia ce-l hotărăşte linia curbă a mării, de acolo ai venit tu. Pe o noapte dulce cum e aceasta, un vas legănat ce şi-a scris pieritoarea dungă pe cer te-a adus, desigur. Şi pe cheiul acesta singuratic, unde întîrzii eu, visând uneori, au coborît paşii tăi, de bună seamă. Ca şi acum, neastîmpăratele talazuri se ridicau ca nişte fantome din mare şi alergau de-a lungul digului de piatră sură ca să privească portul. O semilună pală, brodată pe un steag, lucea şi atunci pe înaltul unui catarg, şi tu desigur, cu fața întoarsă peste umăr, a trebuit să priveşti tristă pe largul întinselor valuri ce te despărţeau de ţara ta... 

Alergarea

Dacă poți merge mai departe bine, dacă nu e același lucru. Reușești să ții pasul? Perfect, du-te, nu sta după nimeni, nu te gândi că dacă tu te oprești pentru altul, se va opri și pentru tine cineva, măcar o secundă. Nu, nu se împiedică nimeni de tine, nu se oprește nimeni să te întrebe dacă te doare ceva, dacă mai poți, dacă mai vrei. Înainte, aleargă, șuvoiul nu poate fi oprit, lasă-i pe cei care se poticnesc și vezi-ți de alergarea ta, gândește-te doar la cei care ți-au luat-o înainte, la cei care te depășesc, teme-te să nu rămâi ultimul, să nu pierzi vreo ocazie, să nu ratezi vreo curbă, vreo traversare secretă.