„Nu demult – le povestea odată Zacharias Lichter câtorva prieteni într-o după-amiază cu lumină dulce, mă îndreptam cu o bucată de pâine în buzunar şi cu un borcan de iaurt în mână spre o grădină publică; eram obosit, mi se făcuse foame şi abia aşteptam să mă aşez pe-o bancă şi să mănânc. Neatent cum mergeam, n-am observat că la un moment dat asfaltul trotuarului era spart: m-am împiedicat, am căzut, iar borcanul de iaurt s-a făcut ţăndări şi mi-a împroşcat hainele. Parcă spre a spori ridicolul situaţiei, am început să strig şi să mă zbat, cuprins de-o inexplicabilă spaimă, ca şi cum m-aş fi prăbuşit nu pe-o stradă oarecare, ci într-o prăpastie fără fund.
Pentru ca scena să fie perfectă, trebuia, fără îndoială, să se găsească câţiva trecători prin preajmă, care să râdă de mine, să mă arate cu degetul, să facă în jurul meu un cerc amuzat. Din prima clipă în care mi-am recăpătat cunoştinţa – eram încă întins pe trotuar –, am respins cu un fel de încăpăţânare furioasă toate argumentele simţului comun care se grăbeau să reconstituie în mintea mea seriile cauzale în al căror punct de încrucişare mă aflam, zăcând în stradă mânjit de iaurt şi mai ţinând în mână cioburi din borcanul spart. Şi deodată mi-am dat seama de ce eram înspăimântat: fusesem doborât de flacăra lui Dumnezeu! Pâlpâirea ei mă orbise, apropierea ei mă izbise ca o piatră, vuietul ei mă surzise, dogoarea ei îmi uscase gura ca o sete fără margini. Când m-am ridicat, clătinându-mă, oamenii strânşi în jurul meu s-au îndepărtat parcă speriaţi: chipul meu le-a apărut poate ca o mască grotescă, ameninţătoare. Nu-mi păsa însă de ei, căci auzeam încă pocnetele teribile ale flăcării lui Dumnezeu zguduind bolta lumii. În ochii mei, brusc, figurile lor începură să se metamorfozeze: păşeam şovăielnic printre oameni cu râturi de porci, cu capete de vulturi, de broaşte, de şobolani. Câţiva copii scoteau nişte sunete neverosimil de subţiri din corolele uriaşe de crini pe care le aveau în loc de cap. Şi, mereu, alte şi alte făpturi îmi apăreau: oameni-câini, oameni-ţapi, oameni din gura cărora şuierau limbi despicate de şarpe. Şi peste toţi şi toate, zgomotul de infinite prăbuşiri al flăcării lui Dumnezeu. Am mers aşa un timp nedefinit, până când, cu un gest mecanic, involuntar, mi-am şters sudoarea care-mi scălda fruntea, împăienjenindu-mi ochii; m-a năpădit din nou oboseala, mi-a fost iarăşi foame. Oamenii cu capete de animale se făceau tot mai rari, trebuia să umblu mult şi numai pe străzile aglomerate ca să mai întâlnesc câte unul. În sfârşit, spre seară, totul a reintrat în obişnuit, viziunile şi halucinaţiile simbolice s-au şters. Flacăra lui Dumnezeu ardea acum departe, în linişte.“
Matei Călinescu - Viața și opiniile lui Zacharias Lichter
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu