Sufletul omului în socialism - un eseu al lui Oscar Wilde din 1891 (Partea III)

 Individualismul este deci acel lucru pe care-l vom atinge prin socialism. Drept rezultat firesc, statul tre­buie să renunţe la ideea guvernării. Trebuie să renunţe pentru că, aşa cum a spus un înţelept cu multe secole înaintea lui Christos, omenirea poate fi lăsată în voia ei – acest lucru e posibil pentru că există. Dar faptul de a guverna omenirea nu există. Toate modalităţile de guvernare sunt eşecuri. Despotismul este nedrept faţă de oricine, inclusiv faţă de despotul care, probabil, este făcut pentru lucruri mai bune. Oligarhiile sunt nedrepte faţă de mulţi, iar olocraţiile sunt nedrepte faţă de puţini. Democraţia a trezit mari speranţe odată, dar demo­craţia înseamnă pur şi simplu terorizarea poporului de către popor pentru popor. S-a descoperit că aşa este. Aş zice că era şi timpul, pentru că orice formă de autoritate este destul de degradantă, îi degradează pe cei care o exercită şi îi degradează pe acei asupra cărora se exer­cită. Atunci când este folosită într-un mod violent, brutal şi crud, are un efect bun: creează sau, în orice caz, aduce la suprafaţă spiritul de revoltă şi indivi­dualismul care o va ucide. Atunci când este aplicată cu un anume grad de blândeţe şi însoţită de premii şi răsplăţi, este teribil de demoralizantă. În acest caz, oamenii sunt mai puţin conştienţi de presiunea teribilă la care sunt supuşi, petrecându-şi viaţa într-un fel de confort grosolan, asemeni animalelor preferate, fără să-şi dea seama că, de fapt, gândesc cu gândurile altora, trăiesc după standardele altora, poartă, practic, ceea ce s-ar putea numi haine de mâna a doua, nefiind o clipă ei înşişi. „Cel care doreşte într-adevăr să fie liber”, spune un gânditor subtil, „nu trebuie să se conformeze”. Iar autoritatea, ademenindu-i, mituindu-i pe oameni să se conformeze, creează un tip brutal de barbarism suprasaturat.

O dată cu autoritatea, va dispărea şi pedeapsa. Acesta va fi un mare câştig, un câştig, de fapt, cu o valoare incalculabilă. Cum istoria nu se citeşte în ediţii expur­gate, făcute pentru şcolari şi studenţi, ci în versiunile originale ale autorităţilor fiecărei epoci, pur şi simplu te îmbolnăveşti nu de crimele comise de cei răi, ci de pedepsele pe care cei buni le-au produs, iar comunitatea este infinit mai mult brutalizată de aplicarea obişnuită a pedepsei decât de producerea ocazională a delictului. Este evident că, întotdeauna, cu cât se pedepseşte mai mult, cu atât rata criminalităţii creşte, iar legislaţia recentă a recunoscut acest lucru şi şi-a făcut o datorie din diminuarea pedepsei în măsura în care crede că o poate face. Ori de câte ori a diminuat-o cu adevărat, rezultatele au fost extrem de bune. Acolo unde se pedep­seşte mai puţin, se comit mai puţine delicte. Atunci când nu va mai exista pedeapsă deloc, delictele fie vor înceta să existe, fie, dacă vor exista, vor fi tratate de doctori ca formă supărătoare de demenţă ce se cere vindecată prin îngrijire şi blândeţe. Pentru că acei pe care azi îi numim criminali nu sunt câtuşi de puţin criminali. Foametea, nu păcatul, este tatăl criminalităţii moderne. Acesta este motivul pentru care criminalii noştri, ca şi clasă, sunt atât de neinteresanţi din punct de vedere psihologic. Ei nu sunt nişte Macbeth-i minu­naţi sau teribili Vautrin-i. Ei sunt doar ceea ce ar fi oamenii obişnuiţi, respectabili, banali dacă n-ar avea suficientă mâncare. Atunci când proprietatea privată va fi abolită, nu vor mai exista cauze stringente pentru producerea delictelor, acestea vor înceta să existe. Desigur, nu toate delictele sunt îndreptate împotriva proprietăţii, deşi acestea sunt delictele pe care legea engleză, preţuind mai mult averea omului şi mai puţin ceea ce omul este cu adevărat, le pedepseşte cu o seve­ritate ieşită din comun, odioasă; dacă lăsăm la o parte omorul şi privim moartea ca fiind ceva mai rău decât o servitute penală – criminalii noştri, cred, nu sunt de acord cu acest lucru. Deşi un delict poate să nu fie îndreptat împotriva proprietăţii, el poate izvorî din mizeria, furia şi depresia produsă de sistemul nostru greşit de proprietate; atunci când sistemul va fi abolit, el va dispărea. Atunci când fiecare membru al comuni­tăţii va avea cele trebuincioase şi nu va fi inoportunat de vecinul lui, nici el nu va mai fi interesat să inoportuneze pe altcineva. Gelozia, o sursă inegalabilă de delicte în societatea modernă, este un sentiment strâns legat de concepţia noastră despre proprietate, iar în condiţiile socialismului şi individualismului, ea va pieri cu totul. Este de remarcat faptul că viaţa tribală nu cunoaşte absolut deloc sentimentul de gelozie.
Cum statul nu va fi cel care va guverna, se poate pune întrebarea ce urmează să facă statul. Statul va trebui să fie un fel de asociere voluntară care va orga­niza munca şi va fi producătorul şi distribuitorul bunurilor necesare. Statul se va ocupa de tot ce este util. Individul va face ceea ce este frumos. Şi pentru că am menţionat cuvântul „muncă”, nu mă pot abţine să nu spun că azi se scriu şi se discută o mulţime de absur­dităţi despre demnitatea muncii manuale. Nu este nimic demn în munca manuală şi, în mare măsură, ea este degradantă. Din punct de vedere moral şi mental este înjositor ca omul să facă un lucru ce nu-i produce plăcere, şi multe forme de muncă sunt activităţi lipsite de plăcere ce trebuie privite ca atare. Să mături o inter­secţie plină de mâzgă vreme de opt ore, timp în care bate vântul de la răsărit, este o ocupaţie dezgustătoare. Mi se pare absolut imposibil ca o persoană să o poată mătura; pătrunsă fiind de demnitate morală, mentală şi fizică. Ar fi înfiorător să o mături cu bucurie. Omul este făcut pentru ceva mai bun decât pentru mizeria deranjantă. O muncă de acest gen ar trebui făcută de maşină.

Şi nu am nici o îndoială că aşa va fi. Până în prezent, omul a fost într-o anume măsură sclavul maşinii, şi este ceva tragic în faptul că, imediat ce omul a inventat o astfel de maşină pentru o asemenea muncă, a început să flămânzească. Totuşi, acesta este rezultatul siste­mului nostru de proprietate şi competiţie. Omul posedă o maşină care face munca a cinci sute de oameni. În consecinţă, cinci sute de oameni sunt aruncaţi în şomaj şi, neavând ce face, flămânzesc şi se apucă de furat. Acel om asigură produsul maşinii, îl păstrează şi posedă de cinci sute de ori mai mult decât ar trebui şi, probabil, ceea ce este mai important, are mult mai mult decât îşi doreşte. Dacă maşina ar fi proprietatea tuturor, toţi ar beneficia de pe urma ei. Aceasta ar reprezenta un imens avantaj pentru comunitate. Munca neintelectuală, munca monotonă, plictisitoare, munca aceea angajată în tre­buri oribile, desfăşurată în condiţii neplăcute, în fine, toată această muncă trebuie făcută de maşini. Maşinile trebuie să lucreze pentru noi în minele de cărbuni, să se ocupe de activităţile sanitare, să fie fochistul la motoa­rele cu aburi, să cureţe străzile, să transmită mesajele în zilele ploioase, să facă absolut tot ce este plictisitor sau deprimant. Acum maşina concurează omul. În con­diţii adecvate maşina va servi omul. Nu există absolut nici o îndoială că acesta este viitorul maşinii şi, aşa cum copacii cresc în vreme ce moşierul doarme, tot astfel maşina va face întreaga muncă necesară şi neplăcută, în timp ce omenirea se va amuza sau va gusta plăcerile cultivate – şi acestea, nu munca, sunt scopul omului – sau va face sau citi lucruri frumoase, sau, pur şi simplu, va contempla lumea cu încântare şi admiraţie.

Fapt este că civilizaţia are nevoie de sclavi. Grecii aveau dreptate aici. Dacă nu vor exista sclavi care să facă muncile urâte, oribile şi neinteresante, cultura şi con­templaţia vor deveni imposibile. Sclavia omului este un lucru rău, creează nesiguranţă şi demoralizare. Viitorul lumii depinde de sclavia mecanică şi de sclavia maşinii. Şi atunci când oamenii de ştiinţă nu vor mai fi solicitaţi să meargă într-un alt East-End să distribuie cacao de proastă calitate şi pături de şi mai proastă calitate unor oameni înfometaţi, ei vor avea parte de clipe de relaxare încântătoare în care să conceapă lucruri minunate şi miraculoase pentru propria lor plăcere şi plăcerea celorlalţi. Vor exista resurse imense de energie pentru fiecare oraş, fiecare casă, dacă e nevoie, şi omul va pre­schimba această energie în căldură, lumină, mişcare, conform nevoilor sale. Este acesta un lucru utopic? O hartă a omenirii care nu include omenirea nici măcar nu trebuie privită, pentru că omite o ţară în care uma­nitatea ancorează mereu. Şi atunci când umanitatea ancorează acolo, priveşte în jur cu atenţie şi, văzând un pământ şi mai bun, ridică pânzele. Progresul înseamnă realizarea utopiilor.

Am spus că societatea cu ajutorul organizării maşi­nilor va oferi lucruri utile, că lucrurile frumoase vor fi făcute de individ. Aceasta nu este doar necesar, ci este şi singura modalitate posibilă prin care putem obţine un lucru sau altul. Individul care trebuie să facă lucruri pentru uzul altora, lucruri legate de dorinţele şi nevoile lor, nu lucrează cu interes şi, în consecinţă, nu poate investi ceea ce este mai bun în el. Pe de altă parte, ori de câte ori comunitatea sau o secţiune puternică a aces­teia, sau un guvern de orice fel încearcă să dicteze artistului ce să facă, fie că arta dispare cu totul, fie că devine stereotipă sau degenerează într-o formă inferioară, ignobilă, de meşteşug. Opera de artă este rezultatul unic al unui temperament unic. Frumuseţea ei apare din faptul că autorul este ceea ce este. Ea nu are nici o legătură cu ce doresc alţi oameni. În momentul în care artistul observă ce îşi doresc oamenii şi încearcă să le satisfacă atunci cerinţa, el încetează a mai fi artist şi devine un meşteşugar plicticos sau amuzant, un om de afaceri onest sau neonest. Nu mai are pretenţia de a fi considerat artist. Arta este cea mai intensă formă de individualism pe care lumea a cunoscut-o vreodată. Sunt înclinat să spun că este singura formă reală de individualism cunoscută de om. Crima, care în anumite condiţii, pare a fi creat individualismul, trebuie să aibă în vedere alţi oameni şi să intre în contact cu ei. Ea aparţine sferei acţiunii. Dar de unul singur, fără vreo legătură cu vecinii lui, artistul plăsmuieşte frumosul. Dacă nu o face doar pentru propria plăcere nu este deloc artist.

Şi este de observat faptul că tocmai arta este forma de individualism care determină în public dorinţa de a exercita asupra ei o autoritate care, pe cât este de imo­rală, pe atât este de ridicolă, corupătoare pe cât este demnă de dispreţ. Publicul a fost mereu educat rău. Cere neîncetat ca arta să fie populară, să îi satisfacă lipsa de gust, să îi flateze vanitatea absurdă, să îi spună ce i s-a spus înainte, să îi arate lucruri de care ar trebui să fie deja plictisit să vadă, să îl amuze atunci când se mişcă greoi după ce a mâncat prea mult şi să îi abată gândurile atunci când este obosit de propria lui prostie. Arta nu ar trebui să se strâduie să fie populară. Publi­cul ar trebui să se străduie să devină el însuşi unul artistic. Există aici o mare diferenţă. Dacă unui om de ştiinţă i s-ar spune că rezultatele experimentelor lui şi concluziile la care a ajuns trebuie să fie astfel încât să nu răstoarne preconcepţiile populare despre acel subiect sau să nu tulbure prejudecăţile populare sau să nu rănească sensibilităţile celor care nu ştiu nimic despre ştiinţă, dacă unui filosof i s-ar spune că este perfect legitimat să facă oricâte speculaţii doreşte în sferele cele mai înalte ale gândirii, cu condiţia de a ajunge la aceleaşi concluzii precum acelea susţinute de cei care nu au avut niciodată acces la aceste sfere – ei bine, şi filosoful, şi omul de ştiinţă de azi ar fi extrem de amuzaţi. Şi totuşi, de câţiva ani, filosofia şi ştiinţa au fost supuse la un control popular brutal, supuse autori­tăţii, în fapt – o autoritate venită fie din ignoranţa generală a comunităţii, fie din teroarea şi lăcomia de putere a unei clase ecleziaste sau guvernamentale. Desigur, am scăpat într-o oarecare măsură de orice ten­tativă din partea comunităţii, bisericii sau guvernului de a se amesteca în problemele individualismului gân­dirii speculative; persistă încă încercarea de amestec în domeniul individualismului artei imaginative. De fapt, este vorba despre ceva mai mult decât persistenţă – este o tentativă agresivă, ofensivă şi brutalizantă. În Anglia, artele care au reuşit cel mai bine să evite acest lucru sunt artele de care publicul nu se intere­sează. Poezia este un exemplu în acest sens. Am reuşit să avem o poezie bună în Anglia pentru că publicul nu o citeşte şi, în consecinţă, nu o influenţează. Publicului îi place să-i insulte pe poeţi pentru că sunt persoane distincte, dar după ce îi insultă, îi lasă în pace. În cazul romanului şi teatrului, arte faţă de care publicul îşi manifestă interesul, rezultatul exercitării autorităţii populare a fost absolut ridicol. Nici o ţară nu produce o cantitate atât de mare de proză de proastă calitate, de opere plictisitoare, banale sub formă de roman, de piese vulgare şi de proastă calitate cum se întâmplă în Anglia. Etalonul popular este astfel făcut încât nici un artist nu-l poate atinge. Este în acelaşi timp prea uşor şi prea dificil să fii un romancier popular. Este prea uşor pentru că mereu cerinţele publicului în ceea ce priveşte subiectul, stilul, psihologia, modul de tratare a vieţii, literaturii sunt la îndemâna celor mai meschine compe­tenţe, spiritelor necultivate. Este prea dificil, pentru că în încercarea de a satisface astfel de cerinţe, artistul ar trebui să-şi bruscheze temperamentul, ar trebui să scrie nu din bucuria de a scrie, ci pentru amuzamentul oame­nilor pe jumătate educaţi şi astfel ar trebui să-şi reprime individualismul, să uite de cultură, să-şi anihileze stilul, să abandoneze tot ce este valoros în el. În cazul teatrului, lucrurile stau puţin mai bine. E adevărat că publicului de teatru îi place tot ce-i evident, adică pe înţelesul lui, în schimb nu-i plac piesele plicticoase, iar burlescul şi farsa comică, cele mai populare forme, sunt genuri de artă distincte. Se pot crea opere încântătoare sub forma burlei şi farsei comice, iar în Anglia, artis­tului i se permite o mare libertate într-o operă de acest fel. Doar atunci când cineva ajunge la forme superioare se poate vedea rezultatul controlului popular. Singurul lucru care nu-i pe placul publicului este noutatea. Orice încercare de a extinde problematica artei nu este absolut deloc pe gustul publicului. Şi totuşi, vitalitatea şi progresul artei depind în mare măsură de extinderea continuă a problematicii. Publicului nu-i place noutatea pentru că îi este teamă de ea. Pentru el reprezintă o formă de individualism, o aserţiune a artistului în ceea ce priveşte selecţia propriului subiect şi modul în care el alege să-1 trateze. Publicul are dreptate în atitudinea lui. Arta înseamnă într-adevăr individualism, iar indi­vidualismul este o forţă perturbatoare şi dezintegratoare, în asta constă imensa lui valoare. Individualismul încearcă să perturbe monotonia tipului, sclavia obice­iului, tirania obişnuinţei şi tentativa de a reduce omul la nivelul maşinii. În artă, publicul acceptă ce a fost şi este pentru că nu poate schimba nimic, nu pentru că apreciază ceea ce există deja. Îi înghite pe clasici în întregime şi totuşi nu-i gustă deloc, îi suportă ca pe nişte lucruri inevitabile şi, pentru că nu-i pot distruge, pălăvrăgeşte despre ei. Ciudat sau nu, aşa cum spune cineva, această acceptare a clasicilor face mult rău. Admiraţia necritică a Bibliei şi a lui Shakespeare în Anglia este un exemplu în acest sens. În ceea ce priveşte Biblia, în joc intră consideraţii de ordinul autorităţii ecleziastice, aşa că nu-i cazul să dezvolt acest punct. 
Dar în cazul lui Shakespeare este evident că publicul nu vede realmente nici frumuseţile şi nici defectele pieselor lui. Dacă i-ar vedea frumuseţile, nu ar avea obiecţii faţă de evoluţia teatrului, iar dacă i-ar vedea defectele, iarăşi, n-ar avea obiecţii faţă de evoluţia tea­trului. De fapt, publicul se foloseşte de clasicii unei ţări ca mijloc de stopare a progresului artei. El îi coboară pe clasici la nivelul unor autorităţi, îi folosesc drept măciuci pentru a împiedica libera expresie a frumosului sub noi forme. Mereu îl întreabă pe scriitor de ce nu scrie ca altcineva sau pe un pictor de ce nu pictează ca altcineva, uitând faptul că, dacă ei s-ar comporta aşa, ar înceta să mai fie artişti. Nu îi place deloc să vadă o nouă expresie a frumosului şi, ori de câte ori apare ceva în acest sens, se supără şi se înfurie atât de mult, încât apelează la două formule prosteşti: fie că opera de artă este ininteligibilă, fie că este total imorală. Eu cred că publicul, când vrea să spună că opera de artă este ininteligibilă, se referă la faptul că artistul a spus sau a făcut ceva nou, şi atunci când prezintă o operă de artă ca fiind total imorală, se referă la faptul că artistul a creat ceva frumos şi adevărat pe deasupra. Prima for­mulă are în vedere stilul, cea de-a doua, problematica. Dar publicul utilizează foarte vag aceste cuvinte, aşa cum mulţimea ar utiliza pietre de pavaj gata şlefuite. Nu există un poet sau prozator adevărat în acest secol, de exemplu, căruia publicul britanic să nu-i fi conferit solemn diplome de imoralitate, iar aceste diplome ţin la noi locul recunoaşterii oficiale din Academia Franceză, de exemplu, şi fac o astfel de instituţie inutilă în Anglia. Desigur, publicul este foarte nesăbuit în modul în care utilizează cuvântul. Faptul că l-a numit pe Wordsworth un poet imoral era de aşteptat. Wordsworth a fost într-adevăr un poet. Dar faptul că l-a numit pe Charles Kingsley romancier imoral este de-a dreptul extraor­dinar. Totuşi, cuvântul există şi publicul îl foloseşte cât de bine poate. Desigur, artistul nu se lasă perturbat de el. Adevăratul artist este un om care crede în el însuşi pentru că el este el însuşi. Îmi pot imagina următoarea situaţie: un artist creează o operă care la apariţia ei în Anglia e salutată ca operă inteligibilă şi superior – morală de public prin mijloacele sale, adică prin presă; ei bine, acest artist ar începe să-şi pună foarte serios problema dacă în acea operă a fost el însuşi, dacă nu cumva opera este nedemnă de el, fiind de mâna a doua sau fără valoare artistică.
P1