Mitul androginului

Aristofan: Trebuie însă mai întîi să lămuresc care este natura omenească şi la ce prefaceri a fost ea su­pusă. Iată, cîndva, demult, noi nu eram alcătuiţi cum sîntem acum, eram cu totul altfel. În primul rînd, oamenii erau de trei feluri, nu de două ca acum, de fel bărbătesc și de fel femeiesc, ci și de un al treilea fel, care era părtaş la firea fiecăruia dintre cele două. Însă din acesta a rămas doar numele, fiinţa lui a pie­rit din lume. Făptura aceasta omenească din vremu­rile acelea era un bărbat-femeie, un androgin, iar alcătuirea lui, ca și numele, ţinea și de bărbat și de femeie. 

Din el, cum spuneam, a rămas doar numele, iar și acesta numai ca poreclă de ocară. În al doilea rînd, cele trei feluri de oameni de pe atunci se înfăţi­şau, toate trei, ca un întreg deplin și rotund, cu spatele și cu laturile formînd un cerc; aveau patru mîini şi tot atîtea picioare; singurul lor cap, aşezat pe un gît rotund, avea două feţe întru totul la fel, care priveau fiecare înspre partea ei; patru urechi, două părţi ru­şinoase și toate celelalte pe măsură. Făpturile aces­tea mergeau, ţinîndu-se drept și putînd să se mişte înainte și înapoi, ca și noi cei de acum, iar cînd do­reau să alerge se foloseau de toate cele opt mădulare ale lor şi se învîrteau în cerc, dîndu-se de-a rosto­golul, ca nişte saltimbanci care fac roata aruncîndu-şi picioarele în sus și apoi revenind cu ele pe pămînt. Iar felurile acestea de oameni erau în număr de trei şi alcătuiţi cum am spus pentru că cel bărbătesc îşi avea obîrşia în soare, cel femeiesc în pămînt, cel bărbătesc-femeiesc în lună, luna ţinînd şi de soare şi de pămînt. și tocmai de aceea erau rotunde şi roti­toare aceste făpturi, atît ele însele cît și felul lor de a merge, pentru că semănau cu astrele care le zămis­liseră. Şi erau înzestrate cu o putere uriaşă, iar mîndria lor era nemăsurată, astfel că s-au încumetat să-i înfrunte pîna şi pe zei. Intr-adevăr, despre ei este vorba în Homer cînd sînt pomeniţi Efialtes şi Otos, care au vrut să urce pînă în cer și să-l cucerească, cu zeii lui cu tot. Văzînd aceasta, Zeus şi ceilalţi zei au stat la sfat, să hotărască ce este de făcut cu făpturile acelea. Şi erau foarte descumpăniţi: pe de o parte nu puteau nici să le omoare, nici să le trăsnească, cum au făcut cu Giganţii, stîrpindu-le neamul (pentru că astfel ar fi trebuit să se lipsească de cinstirea și de jertfele pe care ei le aduceau), iar pe de altă parte nici nu puteau să le mai rabde trufaşa încumetare. Zeus, după lungă şi grea gîndire, a spus: „Cred că am găsit un mijloc care, păstrînd seminţia oamenilor, dar slăbind-o, să pună capăt deşănţării lor. Chiar acum o să-i tai în două pe fiecare dintre ei, şi în felul acesta vor deveni mai slabi şi totodată, sporindu-le numărul, ne vor fi nouă mai de folos. Vor merge drepţi, pe cîte două picioare. Iar dacă, totuşi, nu se vor potoli şi vor stărui în trufia lor, o să-i mai tai încă o dată în două, ca să nu mai poată merge decît sărind într-un picior.” Şi, după ce a vorbit aşa, i-a tăiat pe oameni în două, aşa cum se taie nişte fructe de sorb, ca să le pui la uscat, sau nişte ouă fierte, cu un fir de păr. Apoi, i-a poruncit lui Apolon ca tutu­ror celor astfel despicaţi să le întoarcă faţa şi jumătatea de gît în partea tăieturii, pentru ca oamenii, avînd mereu sub ochi dovada despicării, să se poarte mai cu măsură. De asemenea, Zeus i-a poruncit lui Apolon să vindece toate rănile rămase. Iar Apolon aşa a şi făcut, le-a întors feţele şi, adunînd din toate părţile pielea către ceea ce astăzi numim pîntece, i-a tras marginile cum ai trage de băierile unei pungi, strîngîndu-le în jurul unei singure deschizături, făcută în mijloc, care a căpătat numele de buric. Şi, dintre cutele rămase, pe cele mai multe le-a netezit, dînd formă pieptului prin întinderea pielii cu o sculă asemenea calapodului de care se folosesc pie­larii ca să netezească cutele pieilor. A lăsat doar cîteva chiar pe pîntec, în jurul buricului, ca să le ramînă un semn de amintire a străvechii pedepse. Şi astfel, trupul dintru început al omului fiind despicat în două părţi, fiecare jumătate a început să tînjească după cealaltă şi să se împreuneze cu ea: cuprinzîndu-se cu braţele și ţinîndu-se strîns împletite din dorul de a se retopi într-o singură fiinţă, începuseră să piară de foame şi, îndeobşte, de neputinţă de a mai face orice altceva, pentru că niciuna nu voia să facă nimic fără cealaltă. Iar cînd una dintre jumătăţi murea, cea rămasă în viaţă căuta o altă jumătate şi se împreuna cu ea, care va fi fost, fie că era o jumătate de femeie întreagă (ceea ce numim noi acum o fe­meie), fie că era o jumătate de bărbat, încît seminţia lor stătea să piară. Atunci Zeus, cuprins de milă, a născocit altceva: le-a mutat în faţă părţile ruşinoase, care pînă atunci se aflau la spate: zămislirea nu se făcea prin însămînţarea unei jumătăţi de către cealaltă, ci semănînd în pămînt, cum fac lăcustele. Aşezînd Zeus acele părţi în faţă, oamenii au putut zămisli unul într-altul, în femeie prin mijlocirea mădularului bărbătesc. Cu două ţeluri a făcut el aceasta: dacă se vor împreuna bărbat cu femeie, atunci va avea loc zămislirea şi, prin asta, dăinuirea seminţiei; dacă se vor împreuna bărbat cu bărbat, atunci dorinţa lor de împreunare se va afla împlinită şi, liniştindu-se, se vor pune pe treabă, îngrijindu-se şi de celelalte trebuinţe ale vieţii. Aşadar, din acest îndepărtat trecut există dragostea înnăscută a oame­nilor unul pentru altul, dragostea care ne aduce înapoi la starea noastră dintîi, îngăduindu-ne ca, din doi, să redevenim iarăşi unul, și aducîndu-i astfel firii omeneşti tămăduire.
Aşadar, fiecare dintre noi este ca jumătatea unui semn de recunoaştere, pentru că a fost despicat cum despici o plătică și făcut doi din unul singur. Fiecare ne căutăm mereu jumătatea, ca să ne întregim. Aşa se face că aceia dintre oameni care au fost tăiaţi din făpturile amestecate pe care le-am pomenit cu nu­mele lor de atunci, acela de androgini (bărbaţi-femeie) sînt iubitori de femei; mulţi dintre bărbaţii care umblă după femei din afara căsătoriei se trag din androgini, ca de altfel şi femeile care umblă după bărbaţi, căutîndu-i pretutindeni. Cît despre femeile care sînt jumătăţi de fapturi-femeie, acestea nu-i prea iau în seamă pe bărbaţi, ci tînjesc mai mult după femei: „prietenuţele” din seminţia aceasta se trag. În schimb, bărbaţii care au fost tăiaţi din făpturi-bărbat umblă după bărbaţi şi, cîtă vreme sînt tineri, fiind ei felii tăiate din trup bărbătesc, îndrăgesc pe bărbaţi, le plac îmbrăţişările lor și fac dragoste cu ei. Tinerii aceştia, încă de băieţandri, sînt cei mai buni pentru că au firea cea mai bărbătească.Se află oameni care îi socotesc neruşinaţi, însă greşesc. Tinerii de felul acesta nu fac ceea ce fac din neruşinare, ci pentru că, fiind ei plini de îndrăzneală și curaj și arătînd ca nişte bărbaţi, caută să se bucure de cei asemenea lor. Iată un semn grăitor: cînd ajung la vîrsta cuvenită, ei și numai ei iau parte la viaţa obştească, punîndu-se în fruntea ei, pe de altă parte, odată ajunşi bărbaţi deplini, dragostea lor se îndreaptă numai către tineri şi, prin firea lor, gîndul la căsătorie și la zămislirea de copii îl au numai siliţi de orînduielile statornicite. Dacă ar fi după ei, ar trăi toată viaţa unii cu alţii, fără să se însoare. Cu un cuvînt, oamenii ca ei sînt ori iubitori de tineri ori tineri iubiţi, neplăcîndu-le, cît trăiesc, decît cei de aceeaşi parte cu ei, partea bărbătească.

Atunci cînd norocul scoate în cale cuiva, fie el un iubi­tor de tineri sau nu, propria sa jumătate, el este cuprins de un avînt nespus de prietenesc, de în­rudire şi de dragoste, iar el și perechea nu mai vor să trăiască despărţiţi nici măcar o clipă. Asemenea oameni îşi petrec aşadar întreaga viaţă împreună, deşi n-ar fi în stare să spună ce anume aşteaptă unul de la celălalt. Pentru că nu pare că doar plăcerea de dragoste îi face să se caute cu atîta patimă şi cu atîta bunăvoie unul pe altul. Ba chiar se vede limpede că sufletul amîndurora este cuprins de o altă dorinţă, pe care n‑o pot rosti desluşit, ci doar o bănuiesc şi încearcă s-o destăinuiască. Să presupunem că, în timp ce se află îmbrăţişaţi, ar veni la ei Hefaistos, cu uneltele sale, şi i-ar întreba: „Ce aşteptaţi oare să dobîndiţi unul de la celălalt?” şi, neştiind ei ce să răspundă, i-ar întreba din nou: „Tânjiţi, nu-i aşa, să fiţi cît mai mult împreună, să nu vă despărţiţi unul de celalalt cît e ziua și noaptea de lungă? Dacă asta doriţi, sînt gata să vă îmbin şi să vă topesc într-o singură fiinţă, pentru ca, din doi cîţi sînteţi acum, să deveniţi unul singur şi, cîte zile veţi avea, să trăiţi laolaltă o singură viaţă, iar cînd va fi să muriţi, să muriţi de aceeaşi moarte și să rămîneţi tot unul, nu doi, chiar acolo, în Hades. Aşadar, gîndiţi-vă bine dacă aceasta vă e dorinţa și dacă o asemenea soartă vă este de ajuns.” Ştim care ar fi răspunsul lor: nici unul n-ar spune nu, ci, dimpotrivă, s-ar arăta dor­nici să dobîndească ceea ce este tocmai cea mai vie dorinţă a lor, îndelung resimţită, dar niciodată lim­pede şi răspicat rostită, aceea ca îmbinîndu-se şi contopindu-se, să devină, din două, o singură fiinţă, căci vechea noastră făptură, aşa cum am descris-o, era un întreg. Iar dragostea nu este altceva decît un nume pentru dorinţa noastră pătimaşă de a fi din nou întregi. Întregi cum am spus că eram dintru început și nu despărţiţi în propria noastră fiinţă, despicaţi, pentru încumetarea noastră, de către Zeus, aşa cum spartanii au despărţit în două neamul arcadienilor. Este aşadar de temut ca nu cumva, dacă vom greşi faţă de zei, să fim despicaţi încă o dată, ca nişte arşice, astfel încît să umblăm, asemeni oamenilor care se văd din profil, în basorelief, pe pietrele de mormînt, tăiaţi de sus în jos pe linia nasului. Iată de ce trebuie să-i dăm fiecărui om îndemnul de a arăta zeilor deplină cucernicie, pentru ca astfel și ei, văzîndu-1 pe Eros drept cîrmuitor şi căpetenie, să scăpăm de asemenea soartă şi să dobîndim ceea ce numai Eros poate să ne dea. Nimeni dintre noi să nu-i stea împotrivă lui Eros: ar însemna să ne atra­gem ura zeilor. Bine este altfel, să ne aflăm cu el în bună prietenie și împăcare: atunci vom izbuti să găsim, pentru a-1 iubi, pe acela care este cu adevărat al nostru.

(Platon – Banchetul)