În opera lui de căpătâi, intitulată „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, apărută postum între 1861 și 1863 în „Revista română” a lui Alexandru Odobescu, Nicolae Bălcescu scria: "Mihai avea multă îngrijire pentru ostaşii săi. Adesea, la mese, el dăruia cazacilor, ca şi celorlalte oşti, bani, cai, haine cusute cu fir, ce luau vederile prin feliurimea cotoarelor şi a florilor. Astfel toată armia sa era frumos împodobită şi mîndră de strălucitoarele ei costumuri, cît şi de vitejia ei. Adesea Mihai, cînd le da daruri sau leafa, îi îndemna să stea credincioşi pe lîngă prietenia şi norocirea lui şi le zicea: „Mai adăstaţi puţin, ostaşi şi vă voi duce într-o ţară unde se găseşte cu îmbelşugare mătase, aur, diamante şi tot feliul de avuţii”."
Asemănarea însă nu se oprește aici, pentru că dacă Don Quijote, cu ajutorul unui nobil hâtru, chiar îl face pe Sancho guvernator, Mihai Viteazul își ține și el promisiunea cel puțin față de șapte dintre vitejii lui, împroprietărindu-i, în 1600, cu vaste terenuri. Mai precis, aburcat pe dealul Ciortea – aflat azi pe teritoriul comunei Tătaru, le cedează, de presupus că folosind gesturi teatrale, care ne amintesc de textul lui Mihai Șurubaru – „Călărețul pare un munte, iar barda-i din mâna stângă ajunge la cer! Abia acum mă luminez – este chiar Mihai Viteazul!”, le cedează, așadar, pământ cât se putea cuprinde cu ochii, mai precis „până la marea cea mare.” Evident, e vorba despre faptul că de pe Ciortea, în zilele cu vizibilitate maximă, se pot zări anumite sclipiri despre care unii pretind că sunt ale valurilor mării – fenomen similar cu cel care se petrece dacă privești cu multă atenție de pe Vârful Omu.
Un număr de șapte persoane au primit aceste pământuri, pe care s-au dus de îndată să le ia în stăpânire. Oriunde mergeau, spuneau că vin din partea lui Mihai Viteazul și oamenii li se închinau cu mic cu mare. În cele din urmă, cu toții s-au stabilit în zona actualei comune prahovene Călugăreni, adică în preajma dealului Ciortea, renunțând la orice altceva în afară de pământurile prahovene, inclusiv, așadar, la plajele însorite ale Mării Negre. Ei și-au luat neveste din partea locului și așa se face că azi întâlnim la Călugăreni familii cu numele de Cârlan, Galeș, Șoimăreanu, Leescu, etc.
Două dintre familiile întemeiate de oamenii lui Mihai, anume Galeș și Leescu, aveau să intre în ceea ce istoricul Nicolae Iorga, în lucrarea sa „Pricini și dihonii la moșnenii din județul Saac”, a numit „Războiul leacurilor”. Pentru cei care nu știu despre ce este vorba, prezint câteva amănunte.
În anul 1609, conform hrisoavelor vremii, „Radu voievod, nepot lui Basarab Voievod, întărește lui Cârlan, cu fiii lui, stăpânirea peste un loc de casă cu pomi, cu arie și cu grădină și un pogon de pădure în dealul cu viile la Călugăreni, pentru că s-au înfrățit Cârlan cu Galeșul, dându-i aceste locuri, iar Cârlan i-a dat lui Galeșul un cal foarte bun înșălat și înfrânat și un caftan”.
Așadar, săteanul Cârlan a devenit proprietar, printre altele, peste 5000 de metri pătrați de pădure. Dar nevasta lui Galeș, Paraschiva, nu era de acord cu schimbul, pentru că în pădurea pe care o pierduse creștea un soi de ciuperci care nu se mai găsea nicăieri în altă parte și din care știa să prepare un leac extraordinar de bun pentru reîntoarcerea la vlaga de odinioară a celor care, din cauza vârstei sau a unor boli, ajung să urce, conform vechii expresii românești, sculele în pod.
Pe de altă parte, Stanca, nevasta lui Cârlan, era bucuroasă nevoie mare de achiziția făcută de soțul ei, gândindu-se că de-acum înainte va prepara ea leacul minune și-l va vinde pe bani frumoși. Dar socoteala din târg nu s-a potrivit cu cea de acasă, din două motive. Primul era că în pădure creșteau multe soiuri de ciuperci și Stanca habar nu avea care era cea folosită de Paraschiva. Al doilea motiv era că în lipsa unei rețete, chiar dacă a încercat să fiarbă, pe rând, câte unul din fiecare soi, n-a reușit să obțină licoarea vindecătoare.
Când și-a dat seama că s-a bucurat degeaba, a mers la Paraschiva și i-a cerut rețeta, promițându‑i că va împărți câștigurile cu ea în mod egal. Dar Paraschiva, care era unsă cu toate alifiile, nici n-a vrut să audă. Stanca, dacă dorea să prepare licoarea, n-avea decât să se străduiască, să caute, să încerce fel de fel de variante, așa cum făcuse și nevasta lui Galeș, la rândul ei.
În următorii câțiva ani cele două femei și-au văzut de treburile lor și părea că problema ciupercilor fusese dată uitării. Numai că Paraschiva era căutată de tot mai mulți oameni, unii veniți chiar și din Brașov sau București și care erau dispuși să cheltuie sume mari de bani pentru redobândirea virilității. Așa că în 1612, ea a intrat în pădurea care nu-i mai aparținea și s-a apucat să strângă ciupercile tămăduitoare. Stanca a pândit-o, ca să vadă ce fel de ciuperci culege, numai că Paraschiva era suficient de inteligentă ca să se aștepte la lucrul ăsta și a pus în coș ciuperci de mai multe feluri. Furioasă, Stanca a asmuțit câinii asupra rivalei, care a fost la un pas de moarte din pricina mușcăturilor. Norocul ei a fost că avea păstrate niște leacuri cu ajutorul cărora s-a însănătoșit.
Galeș s-a dus și i-a cerut socoteală lui Cârlan, care fusese deja pus în gardă de Stanca. El l-a întrebat pe Galeș ce căuta Paraschiva într-o pădure care nu era a ei și de ce fura ciuperci de acolo. Galeș i-a răspuns că îi vânduse pădurea, nu și ciupercile din ea, ceea ce l-a înfuriat pe Cârlan în asemenea hal încât a luat un cuțit și a dat să-l înjunghie pe Galeș, care însă a reușit să pareze loviturile și a scăpat cu viață. Dar conflictul fusese declanșat și nu mai avea să se stingă. El s-a propagat de-a lungul secolelor și era încă activ în vremea în care Iorga, care l-a denumit, cum am spus deja, „Războiul leacurilor”, își publica lucrarea.
În zilele noastre conflictul s-a stins, datorită apariției pastilelor de tip Viagara, care sunt mult mai ieftine decât tratamentul cu zeamă de ciuperci. A existat însă o perioadă în care el a avut o intensitate extremă și a implicat aproape toți oamenii din Călugăreni.
Fitilul a fost aprins la jumătatea secolului XIX de o femeie din satul Mireșul, care pe atunci aparținea Călugărenilor, iar astăzi e parte componentă a comunei Sângeru. Femeia despre care e vorba, pe numele ei Bălașa Leescu, a anunțat, în vara anului 1853, că deține leacuri pentru toate bolile lăsate de Dumnezeu, printre care și impotența, pe care o vindecă fără să aibă nevoie de ciupercile din bătrâna pădure a celor din neamul Cârlanilor. Timp de mai multe luni, a făcut diverse vindecări: a scos bătături, a ușurat durerile reumatice, a eliminat negi și a sculat de pe patul de moarte un culegător de zmeură mușcat de mai multe ori de o viperă furioasă. În plus, lumea a început să vorbească despre faptul că preoteasa a rămas grea pentru a doua oară datorită unei băuturi preparate de țața Bălașa, pe care o băuse popa Vintilă.
Țața Ileana, descendentă din familia Galeșilor, turbată de furie, a răspândit peste tot zvonul că țața Bălașa e o vrăjitoare și că face vindecări cu ajutorul diavolului, care i-a luat sufletul ca preț pentru cunoștințele despre ierburi și ciuperci. Cele două s-au încăierat de mai multe ori și de fiecare dată au avut susținătoare înfocate, ceea ce a condus la adevărate lupte de uliță. S-au format două tabere: a Plantaristelor și a Burețarelor, care aveau să se înfrunte pe parcursul a mai bine de 50 de ani, făcându-l pe Iorga să exclame, în cârciuma lui Dobrogeanu Gherea din gara Ploieștilor, în vara lui 1912, în timp ce discuta cazul cu Delavrancea și Bacalbașa: „oh, dacă Shakespeare ar fi fost prahovean, ce tragi-comedie ar fi scos de-aici!...”
În 1904, primarul Lache Butuceanu a luat hotărârea să rezolve conflictul o dată pentru totdeauna. El a decretat că pe raza comunei Călugăreni nimeni nu mai are voie să facă vindecări dacă nu dovedește că are știința necesară. Iar pentru a dovedi că o are, trebuie să o participe la o probă practică, în cursul căreia i se cerea să prepare o tinctură care să ia durerile de dinți, să însănătoșească un câine turbat și să facă să meargă un bătrân țintuit la pat. Apoi, pentru cei care ar fi reușit să treacă toate probele, urma una suplimentară, considerată extrem de dificilă: ingerarea fără consecințe a unei tocănițe preparate din celebra ciupercă Amanita Muscaria, cunoscută în popor drept Buretele Muștelor sau Muscăriță, care creștea din abundență în zonă și despre care toată lumea știa că este foarte otrăvitoare. Cel care dorea să capete dreptul de a face vindecări, trebuia să fie capabil să se vindece pe sine însuși.
Doar două persoane au intrat în finală: țața Ileana și țața Bălașa, ambele octogenare, dar care arătau, datorită plantelor și ciupercilor folosite, ca la 50 de ani. Ajunse în fața mâncării de Muscărițe, pe care o preparase o bătrână din zona Budureasca, vestită pentru rețetele din vechime pe care le învățase de la bunica ei, cele două au avut un moment de ezitare. Se spunea despre respectiva bătrână că dacă vrea, poate găti o mâncare de cartofi în așa fel încât gustul ei să fie de varză călită sau o supă de cocoș care să nu potă fi deosebită de una de văcuță cu tăiței. Chiar și cele două rivale s-au temut că nu vor ști să contracareze efectele tocăniței, dacă ar fi fost gătită într-un anume fel. Dar pentru că nu-și puteau dezamăgi susținătorii, care asistau în număr mare la întrecere, au mâncat amândouă câte o porție, în care adăugaseră una un praf verzui, cealaltă unul galben. După jumătate de oră, ambelor li s-a făcut rău, moment în care țața Ileana a înghițit câteva bucățele dintr-o pâine de culoare aproape neagră, iar țața Bălașa a băut o licoare albăstruie, prin care pluteau niște firișoare argintii. După încă jumătate de oră, amândouă au vomitat de mai multe ori și au căzut la pământ, unde au dormit până la răsăritul lunii. Când s-au ridicat în picioare, erau sănătoase tun.
A doua zi, în fața unei mari mulțimi de oameni, primarul Butuceanu le-a declarat pe amândouă vindecătoare oficiale, dar a promis că dacă taberele Plantaristelor și a Burețarelor se vor mai încăiera, va interzice cu desăvârșire orice fel de activitate de vindecare pe bază de plante și ciuperci și va înființa pe raza comunei o spițerie cu leacuri oficiale, ca la București.
Asta a pus capăt războiului deschis, dar el și-a urmat cursul, mocnit. Țața Ileana și țața Bălașa au continuat să prepare leacuri și să vindece lumea cu ajutorul lor. Din când în când intrau în câte o coliziune, în special atunci când una dintre ele nu izbutea ză vindece pe cineva și acela, nemulțumit, se ducea la concurență.
După ce Lache Butuceanu a pierdut funcția de primar în favoarea lui Constantin Rădulescu, lucrurile au început din nou s-o ia razna. O nepoată a țaței Ileana și una a țaței Bălașa, cărora bunicile lor le dezvăluiseră secretele plantelor și ale ciupercilor, au reaprins, în anul 1915, fitilul vechiului conflict, ajungând să se blesteme și să se amenințe cu moartea.
În 1920, țața Bălașa s-a stins din viață, lăsând cu limbă de moarte un greu blestem asupra țaței Ileana și a urmașilor ei. Efectele lui au fost însă anulate de fiica cea mare a bătrânei care preparase tocănița de Amanita Muscaria. Ea a împărțit la biserică o colivă specială, făcută după o rețetă a bătrânei. Țața Ileana, care participa la slujbă doar ca să se bucure de dispariția dușmancei, a simulat întristarea și a mâncat din colivă, ceea ce a scos-o de sub puterea blestemului. În același timp, au fost absolviți toți urmașii ei, născuți sau nenăscuți, până la a șaptea spiță.
În 1989, profesorul Bâzu, cercetând arhiva școlii din Călugăreni, a găsit un set de lucrări din 1921 la disciplina matematică ale clasei a șasea. Subiectul era unic: „Povestiți o întâmplare cu socoteli”. Eleva Angela Merezeanu, cea mai sârguincioasă din școală, scria următoarele: „Dacă socotim 25 de ani pentru o generație, atunci 7 generații înseamnă 7x25 = 175 de ani. Cât o să fie anul peste 175 de ani? Socotim 1921 + 175 = 2096. Ce se va întâmpla atunci la Călugăreni? Poate o să învie țața Ileana și țața Bălașa? Sau urmașii lor care vor trăi atunci vor începe din nou vrăjmășia? Nu avem de unde să știm și nici nu vom trăi până atunci ca să aflăm”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu