Minuni și false minuni (1)

DESPRE CELE SUPRAFIREŞTI SI DESPRE ÎNGERI 

Pentru cine crede în Dumnezeu şi în darurile mîntuitoare ale Bisericii este firească şi credinţa în atotputerea Făcătorului: căci Cine a rînduit legile firii le poate şi birui, fiindcă El le stăpîneşte. El poate săvîrşi orice minune între care cea mai mare - de la Creaţie, de la Întrupare şi de la Înviere - este Prefacerea Sfintelor daruri la fiecare Sfîntă Liturghie. Pentru cine crede în Dumnezeu, toate minunile Sfintelor Scripturi sînt cele mai neclintite adevăruri ale Istoriei umane, după cum neîndoielnică este împlinirea profeţiilor, după cum sigură va fi şi Parusia, a doua venire a Domnului nostru lisus Hristos, pe norii văzduhului, în toată slava Lui cerească, atunci cînd vor învia morţii şi se va arde cu foc tot pămîntul, întru pregătirea şi pornirea înfricoşatei judecăţi a lumii.

Minuni, ca semne supralumeşti, precum şi revelaţii, ca vestiri dumnezeieşti, s-au petrecut în Vechiul Testament, după cum, în multe şi felurite chipuri, s-au petrecut şi în tot cursul erei creştine. Minuni s-au sâvîrşit prin sfinţii şi marii cuvioşi creştini, despre care „Vieţile Sfinţilor” ne aduc o bogată mărturie, după cum minuni s-au împlinit în tainice chipuri cu feluriţi smeriţi credincioşi, cu ajutorul proniei cereşti, şi pentru slava numelui lui Dumnezeu. În cuprinsul fără de margini al unor posibilităţi de înfăptuiri suprafireşti, minunile se pot împlini în cer sau pe pămînt, în orice loc, în orice vreme şi în orice fel. Minuni se petrec aşadar şi în zilele noastre. Dar alături de adevăratele minuni dumnezeieşti, se petrec adeseori şi felurite semne satanice sub aceeaşi înfăţişare a suprafirescului. Dintre acestea, unele se recunosc şi se identifică, iar multe trec neobservate sau sînt nesocotite. Revelaţiile, minunile şi semnele suprafireşti sînt întotdeauna împlinite de Dumnezeu sau de puterile cereşti şi de sfinţi, ca mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, dar cu ştiinţa şi voia Lui. Biserica dreptmăritoare ne învaţă însă că, în afară de îngerii buni, sînt şi îngeri răi sau demoni, care acţionează în felurite chipuri asupra noastră.Ortodoxia recunoaşte, prin urmare, influenţa lumii nevăzute asupra lumii văzute într-un mod cu totul real, deci n u în sensul unei exegeze alegorice. În această înţelegere, drept credincioşii venerează pe Sfinţii Îngeri şi le caută ocrotirea, în schimb, ei duc război duhurilor rele şi se feresc de ele. Şi cu cît omul are o viaţă mai duhovnicească, cu atît el devine mai simţitor şi mai limpede văzător al acţiunilor făpturilor  neîntrupate, bune sau rele. Din păcate însă, numeroase suflete s-au împietrit şi au devenit neprimitoare faţă de sensul minunilor şi străine de adevărata mistică. După învăţătura Bisericii noastre Ortodoxe, la începutul zidirii celor nevăzute, demonii au fost îngeri luminaţi şi de aceeaşi fire cu toţi ceilalţi îngeri. Ei au fost creaţi în stare de har şi hărăziţi spre multă slavă în împărăţia cerească. Dar, prin păcatul trufiei, de care s-a făcut vinovat Lucifer, căpetenia acestor cete îngereşti - asemuindu-se el cu Dumnezeu, Făcătorul lui şi al tuturor celor văzute şi nevăzute - i s-a tras prăbuşirea, atît lui cît şi tuturor îngerilor care l-au urmat. Din această mare încercare, abătută în locurile cele prea înalte, s-au putut cerne, înaintea lui Dumnezeu, îngerii buni de îngerii răi. Celor buni li s-a rînduit răsplata fericirii veşnice şi celor răi osînda muncilor veşnice. Arhanghelul Mihail a ieşit atunci cu cetele lui îngereşti întru întîmpinarea celor răzvrătiţi şi i-a biruit. Lucifer a fost izgonit din împărăţia de slavă şi a căzut în văzduh şi pe pămînt, în întunericul spiritual, împreună cu toţi demonii săi. Fiind duhuri neîntrupate, aceste făpturi care s-au îndepărtat de la starea lor naturală bună, şi s-au apropiat de o stare împotriva naturii, rea, nu se mai pot pocăi, ci şiau făcut parte de osînda veşnică a iadului. „Căci n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au pă cătuit, ci i-a aruncat în adînc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru Judecată” (II Petru 2, 4). Şi astfel, dreptatea lui Dumnezeu este împăcată şi împlinită, căci toate puterile cereşti, toţi îngerii, ca de altfel însuşi omul, au fost creaţi în principiul liberei alegeri a binelui şi a răului şi li s-a dat inteligenţă proprie cu toate facultăţile necesare pentru a rămîne în Dumnezeu şi deci în lumină şi în cinste. „Aşadar, cu toate că demonii erau de aceeaşi natură cu îngerii, totuşi au devenit răi, închinîndu-şi de bună voie voinţa lor de la bine spre rău”. („Dogmatica” Sfîntului Ioan Damaschin. Despre diavol şi demoni). Drept urmare, tocmai prin faptul că libera alegere a fost pîrghia creaţiei în înzestrarea tuturor făpturilor superioare, cărora li s-a dat răspunderea acţiunilor lor, prin păcatul neascultării, demonii şi-au pierdut starea de har şi s-au rupt de Ziditorul lor. Din clipa căderii lor, Satana şi demonii lui nu mai pot duce război cu Sfinţii îngeri din ceruri dar, în schimb, întro zvîrcolire de forţe oarbe, aceste duhuri rele caută mereu a zădărnici planurile Făcătorului şi a duce o luptă de nimicire împotriva Omului, centrul creaţiei. Din vîrtejul acestor ispite care se abat mereu, necruţătoare, asupra neamului omenesc, se va putea discerne, pînă la urmă „grîul” de „neghină”, alegîndu-se fiii lui Dumnezeu de o parte, faţă de fiii Satanei, de alta. După unele tradiţii ale Bisericii, oamenii mîntuiţi vor lua, la Judecata cea Mare, locurile pierdute de îngerii răi în Împărăţia lui Dumnezeu. Deoarece însă numai prin mîntuire omul poate deveni moştenitor al Împărăţiei cereşti, iar mîntuirea nu o putem dobîndi decît prin Biserică, Satana a căutat de la început să ducă aprig război nu numai omului ca făptură, dar şi Bisericii - Mireasa Domnului Hristos - ca deţinătoare a Sfintelor Taine. Deci scopul vicleanului ispititor, vrăjmaşul lumii şi al lucrărilor lui Dumnezeu, este de a distruge Biserica. În cursul celor 20 de veacuri de cînd am fost răscumpăraţi prin Sîngele Domnului, diavolul a izbutit să rupă numeroase ramuri din trunchiul Bisericii Soborniceşti şi Apostolice, prin atîtea secte, schisme şi erezii diferite, care au stîlcit sau au părăsit adevăratele dogme şi taine mîntuitoare. Spiritualitatea lumii creştine a degenerat astfel mereu pînă la nivelul coborît al mentalităţii rezultate din actualele forme ale masoneriei, ale marxismului şi ale ateismului. Acest proces de destrămare continuă însă şi acum, cu o violenţă din ce în ce mai mare, pentru că şi vrăjmaşul cel nevăzut ştie că nu mai are decît puţină vreme. Astfel încît se întreabă însuşi Mîntuitorul: „Cînd va veni Fiul Omului, va găsi El oare credinţă pe pămînt ?” (Lc. 18, 8). Cu toate acestea, Domnul singur ne încredinţează cu hotărîre: „...nici porţile iadului nu vor birui Biserica” (Matei 16, 18). În faţa unei asemenea dramatice lupte, în care se află în primejdie Biserica şi mîntuirea lumii, cu atît mai mult dreptmăritorii creştini cu bună judecată trebuie să stea de veghe, cu toată grija, pentru a stăvili şi îndrepta răul care încearcă să atace curăţia credinţei noastre ortodoxe, sub orice chip s-ar produce aceasta.

Mihai Urzică
P2