Probabil că am nedreptăţit publicul limitându-i vocabularul la cuvinte ca „imoral”, „neinteligibil”, „exotic” şi „nesănătos”. Mai există un alt cuvânt pe care-l folosesc. Cuvântul este „morbid”. Nu-l utilizează des. Sensul lui este atât de simplu, încât îi este teamă să-l utilizeze. Totuşi, îl foloseşte şi, când şi când, îl întâlnim în ziarele populare. Desigur, este un cuvânt prea ridicol pentru a fi folosit în cazul unei opere de artă. Căci, la urma urmelor, ce este morbiditatea dacă nu o manifestare a emoţiei, o modalitate de gândire pe care nu o poţi exprima? Publicul este în totalitatea lui morbid pentru că nu poate găsi niciodată modalitatea de a exprima ceva. Artistul nu este niciodată morbid. El exprimă tot. El se plasează în afara subiectului şi, prin mijloacele sale specifice, creează efecte artistice fără seamăn. A-l numi pe artist morbid pentru că tratează tema morbidităţii este ca şi cum ai spune că Shakespeare este nebun pentru că a scris Regele Lear.
În general, în Anglia artistul câştigă prin faptul că este atacat. Gradul lui de individualitate se accentuează. Desigur că atacurile sunt extrem de grosolane, impertinente şi demne de dispreţ. Dar artistul nu se aşteaptă ca o minte vulgară să aibă graţie sau ca un intelect suburban să aibă stil. Vulgaritatea şi prostia sunt două trăsături vii ale vieţii moderne. Fireşte, regreţi că există, dar, ce să faci, ele există. Sunt subiecte de studiu ca orice altceva. Şi este cinstit să spui că jurnaliştii de azi se scuză mereu în particular pentru ceea ce au scris împotriva cuiva în public.
Am putea adăuga faptul că în ultimii ani două alte adjective s-au adăugat la vocabularul limitat prin care arta este insultată, evident, vocabular aflat la dispoziţia publicului. Unul este cuvântul „nesănătos”, celălalt, cuvântul „exotic”. Ultimul exprimă iritarea de moment împotriva orhideei eterne, hipnotizante şi extrem de frumoase. Este un tribut, dar unul fără importanţă. Cuvântul „nesănătos”, totuşi, comportă o analiză. Este un cuvânt destul de interesant. De fapt, este atât de interesant încât oamenii care-l utilizează nu înţeleg ce înseamnă.
Ce înseamnă el ? Ce este o operă de artă sănătoasă şi una nesănătoasă? Toţi termenii aplicaţi unei opere de artă, cu condiţia de a-i aplica raţional, se referă fie la stil, fie la subiect, fie la ambele. Din punct de vedere al stilului, o operă de artă sănătoasă este aceea al cărei stil recunoaşte frumuseţea materialului utilizat, fie că acesta e cuvântul sau bronzul, culoarea sau fildeşul şi foloseşte această frumuseţe ca factor în producerea efectului estetic. Din punctul de vedere al subiectului, o operă de artă sănătoasă este una al cărei subiect este condiţionat de temperamentul artistului şi este un rezultat al acestuia. În fine, o operă de artă sănătoasă este una care posedă atât perfecţiune, cât şi personalitate. Desigur, într-o operă de artă forma nu poate fi separată de conţinut, cele două formează un tot. Dar în scopul analizei şi ţinerii în rezervă a integralităţii impresiei estetice, le putem separa din punct de vedere intelectual. Pe de altă parte, o operă de artă nesănătoasă este opera al cărei stil sare în ochi, este învechit, banal, cu un subiect ales anume, nu pentru că e pe placul artistului, ci pentru că el crede că publicul îl va plăti pentru asta. De fapt, romanul popular, pe care publicul îl consideră sănătos, este întotdeauna o producţie total nesănătoasă. Ceea ce publicul numeşte roman nesănătos este întotdeauna o operă de artă frumoasă şi sănătoasă.
Nu mai e cazul să spun că nu mă plâng de faptul că publicul şi presa folosesc în mod eronat aceste cuvinte. Nu văd cum, cunoscând lipsa lor de înţelegere în materie de artă, le pot folosi cu sensul lor adecvat. Pur şi simplu vreau să scot în evidenţă folosirea lor eronată, iar în ceea ce priveşte originea acestui mod de întrebuinţare şi sensul care se află în spatele acestor lucruri, explicaţia este foarte simplă. Originea se află într-o concepţie barbară despre autoritate. Ea provine dintr-o incapacitate firească a comunităţii corupte de autoritate de a înţelege sau aprecia individualismul. Într-un cuvânt, îşi are sursa în acel lucru monstruos şi ignorat, numit opinie publică, aceea care, rău sau bine intenţionată, atunci când încearcă să controleze acţiunea este infamă şi când încearcă să controleze gândirea sau arta este rău intenţionată.
Ar fi mai mult de spus în favoarea forţei fizice a publicului decât în favoarea opiniei publice. Cea dintâi poate fi bună. Cea din urmă, probabil, este prostească. Deseori se spune că forţa nu este un argument. Asta depinde de ce vrei să demonstrezi. Multe dintre cele mai importante probleme din ultimele secole, cum au fost continuitatea guvernării personale din Anglia sau feudalismul în Franţa, au fost rezolvate în întregime prin forţa fizică. Chiar violenţa revoluţiei poate face publicul să fie măreţ şi splendid o clipă. Fatală a fost ziua în care publicul a descoperit că pana este mult mai puternică decât piatra din pavaj şi poate deveni la fel de ofensivă ca o bucată de cărămidă. Imediat l-au căutat pe jurnalist, l-au găsit, l-au ajutat să se ridice şi au făcut din el un servitor harnic şi bine plătit. Este ceva regretabil, şi asta de ambele părţi. În spatele baricadei există poate mult eroism şi nobleţe. Dar ce se află dincolo de articolul de fond dintr-un ziar în afară de prejudecată, prostie, făţărnicie şi pălăvrăgeală? Când toate acestea sunt puse la un loc formează o forţă teribilă şi se constituie într-o nouă autoritate.
În trecut oamenii aveau masa de tortură, acuma au presa. Fără îndoială că este un progres. Şi totuşi este ceva rău, nedrept şi demoralizant. Cineva – oare Burke? – a numit jurnalismul a patra putere. La vremea aceea fără îndoială că era adevărat, dar acum este singura putere. Le-a înghiţit pe celelalte trei. Membrii obişnuiţi ai Camerei Lorzilor nu spun nimic, lorzii ecleziaşti nu au nimic de spus, iar Camera Comunelor n-are nimic de spus, dar spune. Suntem dominaţi de jurnalism. În America preşedintele conduce timp de patru ani, iar jurnalismul guvernează de-a pururi. Din fericire, în America jurnalismul a adus autoritatea la cea mai brutală şi vulgară extremă. Drept consecinţă firească, a început să creeze spiritul de revoltă. Oamenii sunt fie amuzaţi, fie dezgustaţi, fiecare după temperamentul lui. Dar nu mai este puterea adevărată care a fost, nu mai este tratat cu seriozitate. Cu excepţia câtorva cazuri bine cunoscute, care nu ajung la astfel de excese de brutalitate, jurnalismul este încă un factor important, o putere remarcabilă. Tirania pe care o exercită asupra vieţilor private ale oamenilor mi se pare extraordinară. Fapt este că publicul are o curiozitate insaţiabilă de a şti totul, cu excepţia a ceea ce merită să fie cunoscut. Jurnalismul, conştient de acest lucru şi comportându-se ca un comerciant, îi satisface dorinţele. Cu secole în urmă, jurnaliştii erau traşi de urechi în vatra satului. Desigur, era ceva hidos. În zilele noastre jurnaliştii şi-au prins singuri urechile de gaura cheii, ceea ce este cu mult mai rău. Şi ceea ce este şi mai rău este că jurnaliştii care merită blamaţi nu sunt cei amuzanţi, care scriu pentru ziarele de societate. Răul îl fac jurnaliştii serioşi, zeloşi, care vor târî înaintea publicului vreun incident din viaţa privată a unui mare om de stat, a unui om care este liderul unui curent de opinie politică şi creator al unei forţe politice. Ei vor invita publicul să discute incidentul, să-şi exercite autoritatea în chestiune, să-şi dea cu părerea, dar nu numai să-şi dea cu părerea, ci să o transforme în acţiune, să dicteze omului în toate privinţele, să dicteze partidului său, ţării sale, de fapt să devină ridicoli, ofensivi şi nocivi. Viaţa privată a omului n-ar trebui expusă publicului. Publicul nu are nimic de-a face cu această chestiune. În Franţa lucrurile se fac mai bine. De exemplu, nu se permite ca detaliile proceselor de divorţ să fie publicate pentru a amuza sau a da naştere la critici. Tot ce i se permite publicului să ştie este că divorţul a fost acordat la cererea uneia sau celeilalte părţi implicate. De fapt, în Franţa, sfera jurnalistului este restrânsă, dându-i-se artistului o libertate absolută. Noi dăm o libertate absolută jurnalistului şi limităm total artistul. Adică opinia publică din Anglia încearcă să-l constrângă, să-l împiedice şi să-l lege pe creatorul de lucruri frumoase şi-l sileşte pe jurnalist să răspândească zvonuri urâte, dezgustătoare sau revoltătoare, aşa că noi avem cei mai serioşi jurnalişti din lume şi ziarele cele mai indecente. Nu exagerăm când vorbim despre constrângere. Există poate jurnalişti cărora le face plăcere să publice lucruri oribile sau, săraci fiind, consideră scandalurile drept o sursă permanentă de venit. Sunt sigur însă că mai există şi alţi jurnalişti cărora nu le place să publice aceste lucruri, care ştiu că e rău să procedeze aşa, dar o fac pentru că anumite condiţii nesănătoase în care îşi practică meseria îi obligă să furnizeze publicului tot ce acesta cere; mai mult, se iau la întrecere cu alţi jurnalişti ca oferta să fie cât mai pe gustul vulgar popular. Este o postură foarte degradantă pentru orice om educat şi nu am nici o îndoială că cei mai mulţi dintre jurnalişti simt acut acest lucru.
Totuşi, să lăsăm deoparte această faţă realmente sordidă a subiectului şi să ne reîntoarcem la problema controlului popular în problemele artei, adică la opinia publică, aceea care dictează artistului ce formă să folosească, cum să o folosească, şi materialele cu care să lucreze. Am subliniat că artele care s-au salvat în Anglia sunt cele de care publicul nu s-a interesat. Totuşi, publicul se interesează de teatru şi, cum în ultimii zece-cincisprezece ani s-au făcut anumite progrese în teatru, este important să subliniem că acest progrese se datorează în întregime câtorva artişti care refuză să accepte ca etalon lipsa de gust a publicului şi refuză să privească arta doar ca pe o problemă de cerere şi ofertă. Domnul Irving*, cu personalitatea lui vie şi minunată, cu un stil care conţine un element adevărat de culoare, cu puterea lui extraordinară atât în mimă, cât şi în creaţia imaginativă şi intelectuală, dacă şi-ar fi făcut un scop din a da publicului ce doreşte, ar fi putut crea roluri într-o manieră banală, în cele mai plate piese şi ar fi avut tot succesul şi banii din lume. Dar nu acesta a fost scopul lui. Scopul lui a fost să atingă perfecţiunea ca artist în anumite condiţiuni şi în anumite forme de artă. La început arta lui a atras doar pe câţiva, acum a reuşit să educe gustul şi temperamentul artistic al publicului. Totuşi, deseori îmi pun întrebarea dacă publicul înţelege că succesul lui se datorează în întregime faptului că el nu le-a acceptat etalonul, ci s-a condus după propriul etalon. Dacă s-ar fi luat după etalonul publicului, Lyceum ar fi fost o dugheană de mâna a doua, aşa cum sunt teatrele populare londoneze acum. Au înţeles sau nu, cert este că, într-o anumită măsură, gustul şi temperamentul au fost modelate, că publicul este capabil să-şi dezvolte aceste calităţi. Problema este de ce publicul nu se civilizează mai mult. Are această capacitate. Ce-l opreşte?
Să spunem încă o dată că lucrul care-l opreşte este dorinţa lui de a-şi exercita autoritatea asupra artiştilor şi operelor de artă. În teatre cum sunt Lyceum şi Haymarket publicul se comportă rezonabil. În ambele teatre au existat şi există artişti care au reuşit să modeleze în rândurile publicului – şi fiecare teatru îşi are publicul lui – acel temperament capabil să recepteze arta. Despre ce temperament este vorba? Este vorba despre un temperament receptiv. Asta-i tot.
Dacă cineva abordează o operă de artă din dorinţa de a-şi exercita autoritatea asupra ei, spiritul lui nu poate recepta nici un fel de impresie artistică. Opera de artă este cea care trebuie să domine spectatorul – şi nu spectatorul trebuie să domine opera de artă. Spectatorul trebuie să fie receptiv. El trebuie să fie vioara pe care cântă maestrul. Cu cât îşi va reprima mai mult plăcerile-i prosteşti, prejudecăţile tâmpite, propriile-i idei absurde despre ce ar trebui sau ce nu ar trebui să fie arta, cu atât va fi mai deschis să înţeleagă şi să aprecieze opera de artă în chestiune. Desigur, acest lucru este destul de evident în cazul publicului vulgar englez. Dar se poate spune acelaşi lucru despre cei educaţi. Căci ideile despre artă ale unei persoane educate provin în mod firesc din ceea ce este arta până la un moment dat, pe când noua operă de artă este frumoasă tocmai prin ceea ce arta nu a fost încă, şi a o măsura cu etalonul trecutului înseamnă să o măsori cu un etalon de a cărui respingere depinde adevărata ei perfecţiune.Temperamentul care este capabil să recepteze printr-un mijloc imaginativ şi în condiţii imaginative impresii noi şi frumoase este singurul ce poate aprecia o operă de artă. Şi dacă aşa stau lucrurile în aprecierea sculpturii şi picturii, şi în cazul altor arte, cum este teatrul, se întâmplă la fel. Căci un tablou sau o statuie nu se află în război cu timpul. Ele nu ţin seama de trecerea lui. Unitatea lor poate fi sesizată într-o clipă. În cazul literaturii, însă, lucrurile stau altfel. Trebuie să traversezi o întreagă succesiune temporală înainte de a percepe unitatea efectului. Şi astfel, în teatru, în primul act al unei piese, se poate întâmpla ceva a cărui valoare artistică reală să nu fie poate evidentă spectatorului până la al treilea sau al patrulea act. Oare e cazul ca prostul să se înfurie, să strige şi să perturbe spectacolul sau să-i deranjeze pe actori? Nu. Omul cinstit trebuie să stea liniştit, să treacă prin toate acele emoţii creatoare de plăcere, mirare, curiozitate şi suspans. El nu trebuie să se ducă să vadă piesa pentru a se descotorosi de o pornire vulgară. Dimpotrivă, el trebuie să meargă să vadă o piesă pentru a-şi împlini temperamentul artistic. El nu este arbitrul operei de artă. El este cel căruia i se dă voie să contemple opera de artă şi, dacă opera este de bună calitate, să uite în actul contemplării întregul egotism care-l chinuie – egotismul ignoranţei sau egotismul informaţiei sale. Acest aspect legat de teatru nu este, cred, suficient recunoscut. Pot chiar înţelege că, dacă Macbeth ar fi pusă în scenă pentru prima oară pentru publicul londonez modern, mulţi dintre cei prezenţi ar obiecta apăsat şi viguros împotriva introducerii vrăjitoarelor în primul act, cu toate expresiile lor groteşti şi cuvintele lor ridicole. Dar când piesa se va termina, îşi vor da seama că râsul vrăjitoarelor din Macbeth este la fel de groaznic precum râsul nebun din Lear şi mai groaznic decât râsul lui Iago din tragedia Maurului. Nici un spectator nu are nevoie de un mijloc mai adecvat de receptare decât spectatorul unei piese. Dar în momentul în care el încearcă să-şi exercite autoritatea, devine inamicul declarat al artei şi al lui însuşi. Arta este nepăsătoare faţă de acest lucru. El este cel care suferă.
Cu romanul se întâmplă acelaşi lucru. Autoritatea populară şi recunoaşterea autorităţii populare sunt amândouă fatale. Esmond al lui Thackeray este o operă de artă frumoasă pentru că a scris-o pentru propria-i plăcere. În celelalte romane, cum sunt Pendennis, Philip, şi în Bâlciul deşertăciunilor chiar, el este uneori mult prea conştient de reacţia publicului şi îşi prejudiciază proza fie apelând direct la simpatiile publicului, fie bătându-şi joc de ele. Adevăratul artist nu ţine seama de public. Pentru el publicul este inexistent. El nu trebuie să fabrice prăjituri cu mac sau miere cu care să adoarmă sau să întreţină monstrul. Acestea trebuie lăsate în seama romancierului popular. Avem în Anglia la ora actuală un romancier fără egal, pe domnul George Meredith. Desigur, în Franţa există artişti mai buni, dar nu unul cu o viziune asupra vieţii atât de amplă, variată şi atât de adevărată din punct de vedere al imaginaţiei. În Rusia există povestitori cu un simţ mult mai viu al reprezentării suferinţei în ficţiune. Meredith are însă filosofia ficţiunii. Nu numai că oamenii lui trăiesc, ei trăiesc într-un univers al gândirii, îi poţi vedea dintr-o mulţime de puncte de vedere, ei sunt sugestivi. Există suflet în ei şi în jurul lor. Sunt oameni care interpretează, dar şi simboluri în acelaşi timp. Iar creatorul lor, adică al acestor figuri care se mişcă cu o rapiditate extraordinar de frumoasă, nu a întrebat publicul ce doreşte, nu i-a păsat niciodată de dorinţele publicului şi nu i-a permis acestuia să-i dicteze ori să-l influenţeze în vreun fel, ci a continuat să-şi amplifice propria personalitate şi să-şi creeze propria operă. La început nimeni nu s-a îndreptat spre el. Nu i-a păsat. Apoi au venit câţiva. Nici asta nu l-a schimbat. Acum sunt mulţi aceia care-l caută. El este acelaşi. Este un romancier fără egal.
În domeniul artelor decorative situaţia nu este diferită. Publicul s-a agăţat cu o tenacitate patetică de ceea ce eu cred că reprezintă tradiţiile Marii Expoziţii a vulgarităţii internaţionale, tradiţii atât de înfiorătoare încât toate casele în care locuiau oamenii se potriveau de minune orbilor. Au început apoi să apară lucruri frumoase; culori frumoase au ieşit din mâna vopsitorilor, modele frumoase din mintea artiştilor şi modul de întrebuinţare, valoarea şi importanţa lucrurilor frumoase au fost explicate. Publicul s-a indignat, s-a pierdut cu firea, a început să spună o serie de prostii. Nimănui nu i-a păsat, nimeni nu a suferit. Nimeni nu a acceptat autoritatea opiniei publice. Acum este aproape imposibil să intri într-o casă modernă şi să nu vezi un semn al bunului gust, un semn al ambientului plăcut, al respectului faţă de frumos. Astăzi casele oamenilor sunt destul de plăcute. În mare măsură oamenii au fost civilizaţi. Totuşi, trebuie spus cinstit că succesul extraordinar al revoluţiei în decorarea caselor şi în domeniul mobilierului nu s-a datorat faptului că marea parte a publicului a căpătat singură bun gust în asemenea probleme. Aceasta s-a datorat în mare parte faptului că artizanii s-au dăruit în asemenea măsură creării lucrului frumos, încăt au reuşit să facă publicul să-şi dea seama câtă hidoşenie şi vulgaritate zăcea în obiectele râvnite de acesta înainte şi astfel pur şi simplu au aprins în public o sete de altă natură. În prezent e imposibil să decorezi o cameră aşa cum erau ele acum câţiva ani fără să nu recurgi la o licitaţie de mobilier de mâna a doua din vreo locuinţă de mâna a treia. Asemenea lucruri nu se mai fac. Totuşi s-ar putea obiecta, s-ar putea spune că oamenii din ziua de azi trebuie să aibă ceva încântător în preajmă. Din fericire pentru ei, pretenţia lor de autoritate în probleme de artă a ajuns într-o stare de suferinţă totală acum.
Este evident deci că exerciţiul autorităţii în asemenea lucruri este rău. Uneori oamenii se întreabă care este forma de guvernare optimă pentru un artist. La această întrebare există un singur răspuns. Forma de guvernare optimă pentru un artist este lipsa oricărei forme de guvernare. Exercitarea autorităţii asupra lui şi asupra artei sale este ridicolă. S-a spus că într-un regim despotic artiştii au produs opere frumoase. Nu este chiar aşa. Artiştii i-au frecventat pe tirani nu pentru a se supune tiraniei, ci în calitate de rătăcitori, făcători de minuni, ca personalităţi itinerante fascinante care trebuie distrate şi fermecate, oameni care trebuie lăsaţi în voia lor, cărora li se permite să creeze. Un lucru trebuie spus în favoarea despotului – ca individ, el poate fi cultivat, în vreme ce mulţimea, fiind un monstru, nu este cultivată. Un împărat sau un rege se poate apleca să ridice penelul pictorului, dar atunci când democraţia se apleacă să facă acelaşi gest, nu face decât să arunce noroi. Şi totuşi, până în prezent, democraţia nu a trebuit să se aplece aşa cum o face împăratul. De fapt, atunci când doresc să arunce noroi, nu trebuie să se aplece deloc. Oricum, nu se pune problema să facem o diferenţiere între monarh şi mulţime – autoritatea, oricare ar fi ea, este un lucru rău.
Există trei feluri de despoţi. Unul tiranizează trupul. Unul tiranizează sufletul. Unul tiranizează şi trupul, şi sufletul. Primul se numeşte Principe. Al doilea se numeşte Papă. Al treilea se numeşte Mulţime. Prinţul poate să fie cultivat. Au fost mulţi şi mai sunt încă. Există un pericol în ceea ce-l priveşte. Îţi vin în minte Dante şi sărbătoarea amarnică de la Verona, Tasso şi celula lui de nebun din Ferrara. Papii pot fi şi ei cultivaţi. Mulţi au fost – papii cei răi au fost cultivaţi. Papii cei răi au iubit frumosul cu pasiune, cu tot atâta pasiune cu care papii cei răi au urât gândirea. Umanitatea datorează mult răutăţii papale. Bunătatea papală are o datorie teribilă în faţa umanităţii. Totuşi, deşi Vaticanul încă îşi menţine retorica explozivă, pierzându-şi puterea biciului de foc, pentru un artist e mai bine să nu trăiască alături de papi. E adevărat că un papă a spus despre Cellini, în faţa conclavului de cardinali, că legea şi autoritatea obişnuită nu sunt făcute pentru oameni ca el, dar tot un papă l-a aruncat pe Cellini în închisoare şi l-a ţinut acolo până s-a îmbolnăvit de furie, proiectându-se pe sine într-o lume fantasmatică; s-a îndrăgostit în asemenea măsură de soarele aurit care-i intra în încăpere încât a încercat să scape şi s-a strecurat mergând din turn în turn până când a căzut şi, ameţit fiind de aerul zorilor, s-a lovit, rămânând schilod; a fost acoperit cu frunze de un viticultor şi dus într-o căruţă la cineva care, fiind iubitor de frumos, a avut grijă de el. Papii reprezintă un pericol. În ceea ce priveşte mulţimea – ce se poate spune despre ea şi autoritatea ei? Probabil că s-a vorbit suficient despre autoritatea ei.
Autoritatea este ceva orb, surd, hidos, grotesc, tragic, amuzant şi obscen în acelaşi timp. Artistului îi este imposibil să trăiască alături de mulţime.Toţi despoţii mituiesc. Oamenii mituiesc şi brutalizează. Cine le-a spus să exercite autoritatea? Ei au fost făcuţi să trăiască, să asculte şi să iubească. Cineva le-a făcut un mare rău. Au fost ruinaţi prin imitarea celor inferiori. Au preluat sceptrul Prinţului. Cum să-l folosească? Au luat tripla tiară papală ? Cum să poarte ei o asemenea povară? Ei seamănă cu un clovn cu inima sfâşiată. Sunt asemeni unui preot al cărui suflet încă nu s-a născut. Toţi cei care iubiţi frumosul, fie-vă milă de ei. Deşi ei nu iubesc frumosul, să le dăm voie să le fie lor milă de ei înşişi. Cine i-a învăţat trucul tiraniei?
Mai există şi alte lucruri care ar putea fi subliniate. S-ar putea sublinia cât de măreaţă a fost Renaşterea pentru că nu a căutat să rezolve nici o problemă socială, că nu s-a preocupat de astfel de lucruri, ci a dat voie individului să se dezvolte în mod liber, frumos şi natural, având parte de artişti de seamă, adevărate individualităţi, de oameni de seamă, adevărate individualităţi. Am mai putea sublinia faptul că Ludovic al XIV-lea, creând statul modern, a distrus individualismul artistului, că lucrurile au devenit mostruoase în monotonia repetitivităţii, demne de dispreţ prin conformismul la regulă, că a distrus în Franţa toate libertăţile de expresie care redaseră o nouă frumuseţe tradiţiei şi noi modalităţi de exprimare formei antice. Dar să lăsăm trecutul deoparte, nu are nici un fel de importanţă. Prezentul nu contează. De viitor trebuie să ne ocupăm. Căci trecutul este ceea ce omul nu ar fi trebuit să fie. Prezentul este ceea ce omul ar trebui să fie. Viitorul este reprezentat de artişti, de ceea ce sunt ei.
Desigur, se va spune că această schemă, aşa cum este prezentată aici, nu este practică deloc, că merge contra naturii umane. Este perfect adevărat. Este nepractică şi merge contra naturii umane. Tocmai de aceea merită dezvoltată, tocmai de aceea o propunem. Căci, la urma urmelor, ce este o schemă practică ? O schemă practică este fie o schemă pusă în aplicare, existentă, fie una care poate să fie dezvoltată în condiţiile date. Dar tocmai împotriva condiţiilor date obiectăm – orice schemă care se pretează la aceste condiţii este greşită şi prostească. Condiţiile vor fi eliminate, iar natura umană se va schimba. Singurul lucru pe care-l ştim despre natura umană este că se schimbă. Schimbarea este singura calitate cu care putem opera. Sistemele care eşuează sunt cele care se bazează pe permanenţa naturii umane, şi nu pe evoluţia şi dezvoltarea ei. Eroarea lui Ludovic al XIV-lea a fost că era convins că natura umană ar fi una şi aceeaşi. Rezultatul erorii sale a fost Revoluţia franceză. Un rezultat admirabil. Toate rezultatele greşelilor guvernărilor sunt admirabile.
Este de remarcat faptul că individualismul nu apare la omul cu o înclinaţie bolnăvicioasă faţă de datorie, ceea ce înseamnă să faci lucruri numai pentru că alţii o doresc, sau la cei cu o înclinaţie mostruoasă spre sacrificiu de sine, ceea ce reprezintă doar o formă încă manifestă a mutilării sălbatice. De fapt, individualismul nu pretinde nimic de la om. El apare într-un mod natural şi inevitabil din omul însuşi. Este punctul spre care converge întreaga evoluţie. Este forma de diferenţiere spre care tind în dezvoltarea lor toate organismele. Este perfecţiunea inerentă fiecărei modalităţi de viaţă şi pe care fiecare modalitate se grăbeşte să o atingă. Astfel, individualismul nu exercită nici o presiune asupra omului. Dimpotrivă, el este cel care îi spune omului să nu suporte nici un fel de constrângere. Nu încearcă să forţeze oamenii să fie buni. Ştie că oamenii sunt buni atunci când sunt lăsaţi în pace. Omul va ajunge la individualism pornind de la el însuşi. În prezent omul îşi dezvoltă individualismul. A ne pune întrebarea dacă individualismul este practic este ca şi cum ne-am întreba dacă evoluţia este practică. Evoluţia este legea vieţii, iar evoluţia nu se orientează decât spre individualism. Acolo unde această tendinţă nu este exprimată, avem de-a face cu un caz de oprire artificială a creşterii sau cu unul de boală sau moarte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu