În zilele de post evreiesc, pe care le respectă cu sfinţenie (supunându-se chinului foamei, dar mai ales celui al setei, căci în sete el identifică forma corporală a rugăciunii), Zacharias Lichter citeşte din Vechiul Testament. Partea la care revine cel mai des este Cartea lui Iov, din care cunoaşte întinse fragmente pe dinafară şi pe care o comentează cu accente de aspră fervoare. Iov este primul erou tragic al umanităţii – spune Zacharias Lichter; şi singurul care a putut să ducă tragicul până la capăt: căci a descoperit miezul absurd, şi necesar în acelaşi timp, al suferinţei. Dialogul rigorii şi al inocenţei cu flacăra distrugătoare a purităţii e, de altfel, unica situaţie fundamental tragică: tot restul – tristă bâjbâială.
Dumnezeu face un pariu cu Satan: şi peste Iov se abate absurdul – suferinţa nu-i decât un înveliş exterior, carnea putredă a unui fruct care poartă sâmburele gata încolţit al absurdului. Îl va blestema Iov pe Dumnezeu, cum i se pare logic lui Satan (care afirmă, astfel, principiul tuturor eticilor practice bazate pe do ut des)? Nu, pentru că logica lui Iov este cu totul alta, infinit mai adâncă şi mai simplă: dorindu-şi moartea, blestemându-şi ziua naşterii, punând la îndoială justiţia lumii, revoltându-se, într-un cuvânt, împotriva destinului său absurd, el nu poate nici o clipă nega (prin acea forţă stranie, efectiv pustiitoare a blestemului) pe Cel care l-a strivit sub Nenorocire; şi nu poate, pentru că e curat, pentru că, lipsită de sâmburele ei absurd (darul paradoxal al Bunătăţii), suferinţa lui n‑ar fi fost decât o nesfârşită murdărie, o dezgustătoare putreziciune, pentru că tăcerea lui de după aceea i-ar fi umplut gura cu toate gunoaiele lumii, pentru că s-ar fi condamnat singur la greaţa eternă şi existenţa lui n-ar mai fi fost, în veacul veacurilor, decât crisparea unui neîntrerupt vomisment. Iov ştie în chip obscur că fără Dumnezeu absurdul nu poate să existe; şi mai ştie că fără absurd puritatea piere, revolta face loc scârbei, adevărul minciunii viermuitoare, căinţa – acest miracol – plictisului fără margini. Cartea lui Iov conţine o morală a absurdului şi tot ceea ce i se întâmplă lui Iov are sensul unei iniţieri în această morală. Încă de la început principiile eticii convenţionale (prin excelenţă compensatorie) sunt respinse. Căci Iov spulberă, prin acea iradiaţie polemică distrugătoare cu care este înzestrată suferinţa autentică, argumentele specioase ale celor trei prieteni veniţi să-l consoleze: Elifaz din Teman, Bildad din Şuah şi Ţofar din Naami. Aceştia reiau ipocritele şi atât de liniştitoarele justificări obişnuite ale suferinţei: suferinţa e pedeapsă pentru un păcat (eventual inconştient) şi, ca atare, trebuie primită cu resemnare; niciodată inocenţii nu sunt loviţi; sau: Dumnezeu nu poate acţiona decât după principiile Justiţiei, oamenilor nu le e dat să înţeleagă esenţa acestora şi deci trebuie să se supună, fără să protesteze, soartei ce le-a fost hărăzită etc. Dar Iov le răstoarnă toate aceste sofisme: el este curat şi drept, nici un păcat nu-i pătează conştiinţa şi totuşi asupră-i s-a abătut o durere cumplită şi absurdă, o durere care tulbură însuşi echilibrul lumii… Şi iată că Dumnezeu îi vorbeşte lui Iov. Şi Iov nu tace: întreabă, se apără, se răzvrăteşte, se supune, cuprins de căinţă şi de ură de sine. Iar Domnul, atotziditorul, îi dă dreptate lui Iov, umple de adevăr tot ce a spus Iov, întorcându-şi mânia împotriva lui Elifaz din Teman şi a tovarăşilor săi… Căci Logosul nu poate fiinţa, pentru înţelegerea omenească, decât în Absurd. Ori de câte ori vorbeşte despre Iov, Zacharias Lichter se transfigurează: privirile îi sunt pustii, gura şi buzele, uscate de sete, capătă un reflex roşiatic, de foc sau de sânge.
Matei Călinescu - Viața și opiniile lui Zacharias Lichter
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu