O proză care mi-a fost publicată în Australia

Don Lope

În toamna lui 2013 am locuit o vreme într-un hotel din Benalmadena, la 12 kilometri de Malaga. Aș putea scrie un roman despre acele timpuri și locuri, dar o să mă limitez la o poveste care m-a marcat pentru totdeauna – una din acele întâmplări pe care amintindu-ți-le, te podidesc lacrimile.
Într-o zi, după o masă copioasă, am rămas în restaurant, contrar obiceiului meu, pentru discuţii din cele fără substanţă, pe care spaniolii le numesc, atât de frumos, sobremesa. După o vreme, a apărut una dintre fetele care muncesc acolo, strângând tonele de resturi lăsate de turiştii veniţi la „all inclusive”.

Mai toate erau nişte femei pe la 25-30 de ani, cu fețele arse de soare, lipsite de expresie, care când trântesc piciorul în podea îţi dau senzaţia că au pus temelie unei coloane aztece. Una singură arăta altfel, o fată pe la 14 ani, frumoasă şi nevinovată precum căprioara lui Labiş. „Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri”, îmi venise în minte când am văzut-o. Oh, Doamne, trebuia să am înţelegerea erotismului din Moartea Căprioarei într-un restaurant de hotel, pierdut prin Andalusia!

În ziua aceea nu era ea, venise o tânără înaltă, ciolănoasă, cu pielea întinsă, cu nişte ochi negri aprinşi, nu ştiu dacă de la muncă sau de la vinul roşu de Valdepenas pe care turiștii îl pot bea acolo aproape la liber. A întrebat dacă poate să strângă masa, i-am spus că da, desigur, după care, ca să o ajut, i-am întins şi farfuria mea, apoi paharul. Şi atunci mi‑a zis: „Gratias, caballero”. 

„Gratias, caballero”.... Oh, Dumnezeule, cât a putut să mă urmărească poezia acestor două cuvinte! Parcă niciodată nu am mai trăit o astfel de senzaţie. M-am simţit dintr-odată Don Quijote din La Mancha, călare pe Rocinanta, înfruntând uriaşi şi cavaleri rătăcitori în numele Dulcineei, care, sfioasă, primeşte ofrandele, susurând abia auzit: „Gratias, caballero”.

A doua zi, la masă, m-am uitat după tânăra brunetă, sperând să vină din nou şi eu s-o ajut numai şi numai ca să mai aud odată acel „Gratias, caballero”. Dar nu era acolo. Întâmplările astea sunt irepetabile. Mi-am şters discret ochii şi am rămas aşa, în tăcere, un tip cu figura scârbită, aşteptând să treacă ora mesei, întreaga zi, viaţa. Nu ştiu cât am stat, acomodându-mă tot mai mult cu ideea că niciodată nu o să mai am parte de o astfel de experienţă, că o să mă întorc acolo unde o să aud mereu cuvinte fără istorie, fără înţelesuri tainice, fără nimic care să fie doar pentru mine, fie şi rostit de cineva care nu-şi dă seama ce efect au vorbele lui. Am stat şi lacrimile au început să-mi curgă de nestăvilit. Şi atunci, din spate, am auzit cea mai cristalină voce din câte puteau să se facă auzite în acel loc, o voce de înger rătăcit printre farfurii cu musaca şi pahare de bere trezită: „Cavaliero?” Aşa se aude, „cavaliero”, cu b-ul transformat în v, cu cei doi l rostogoliţi într-un "li" molatec şi catifelat. M-am întors şi am văzut-o pe căprioara lui Labiş, da, chiar pe ea, cu o cameră foto în mână, privindu-mă cu sfială şi întrebându-mă: „Este a dumneavoastră?”

Oh, Doamne! Nu era a mea, nu, nu, oh, Doamne! M-am ridicat şi am ieşit. M-am dus pe străzile fierbinţi ale Benalmadenei, am mers fără ţintă, apoi, ajuns într-un parc, m-am așezat pe o bancă și am așteptat sfârșitul așteptării.

Nu știu cât am stat acolo, dar la un moment dat am auzit o chitară, instrument la care cântasem și eu în tinerețe. Acordurile erau de flamenco și erau executate cu măiestrie. Se auzeau oameni vorbind, apoi muzica se oprea, interpretul își acorda chitara, după care acordurile reîncepeau. M-am dus în direcția sunetelor, pentru că nu văzusem niciodată un interpret de flamenco de aproape și mi-ar fi plăcut să-i văd degetele alergând de-a lungul grifului ca într-un dans.

Micul spectacol avea loc pe trotuar, în dreptul uneia dintre intrările parcului. Nu trecea nicio mașină pe acolo, eram în zona destinată exclusiv promenadei.

Chitaristul era foarte slab și pe figură avea întipărită o expresie autentică de suferință. Părul îi cădea în șuvițe pe umerii ascuțiți. Purta o cămașă albă, descheiată la primii doi nasturi, care lăsa la vedere un lanț subțire de aur petrecut în jurul gâtului. Peste cămașă își pusese o vestă neagră, cu o deschidere foarte mare.

Să fi fost 20 de persoane acolo, oameni de toate vârstele, care așteptau cuminți începerea spectacolului. Pe caldarâm am văzut o cutie de carton în care unii aruncaseră deja bani.

Imediat ce chitaristul a început să cânte, mi-am dat seama de ce mi se părea cunoscut: semăna cu Paco de Lucia, unul dintre chitariștii mei favoriți – în vremea studenției ascultam fascinat albumele lui înregistrate împreună cu alți doi mari muzicieni: John McLaughlin și Al Di Meola...

Am întrebat pe cineva și am aflat că omul era cunoscut ca Don Lope și că avea o fată foarte frumoasă, care de obicei venea la spectacolul tatălui ei ca să danseze flamenco. Din păcate, de data asta lipsea.

Don Lope a dat un recital de zile mari. Nu era la nivelul lui Paco, dar tehnica lui era impresionantă. Parcă nu-ți venea să crezi că așa ceva poate fi auzit la un artist al străzii. După vreo oră, exact când credeam că spectacolul s-a terminat, a apărut fiica lui. Doamne, ce frumoasă putea să fie! Sigur că se machiase cu grijă, dar arăta superb de la natură. Iar dansul ei avea ţinută, nu era dezlânat, nu era vulgar. Degaja forţă, mândrie, libertate, nu ştiu cum să spun. Nu era prima dată când vedeam o dansatoare de flamenco, dar fata lui Don Lope m-a dat gata.

Apoi, dintr-odată, fustele ei s-au rotit într-un vârtej nebunesc şi am văzut – oh, i-am văzut picioarele până sus, sexy, impecabile şi – vai – cu ţesătura ciorapului găurită și destrămată. Doamne, ce senzaţie! Cum s-au dus toate... Cum s‑a năruit momentul acela sublim...

După câteva zile, l-am văzut din nou pe Don Lope, însoțit de frumoasa lui fată, într-un magazin de cartier, unde mă duceam să cumpăr vin alb sec. Cu ei mai era cineva: copila din restaurant – căprioara lui Labiș, care m-a recunoscut și mi-a zâmbit.

Am rămas în Benalmadena până în decembrie, când m‑am întors acasă, la Sinaia, pentru sărbătorile de iarnă.

Peste două luni, în februarie, am aflat din presă că undeva, în Mexic, a murit Paco de Lucia, la numai 66 de ani.

Raul Sebastian Baz

(Apărută în volumul „Street musicians” - Romanian and Australian Anthology , Contemporary Poetry & Prose”)