Am revăzut azi noapte, pentru a n-șpea oară, filmul „Hoodlum” cu Tim Roth și Laurence Fishburne. Teoria mea greșită este că toate filmele bune americane s-au făcut până prin anii 80, după care a urmat numai producție de serie (cu anumite excepții notabile, firește). Printre excepții este și Hoodlum - făcut în 1997 - la care mă uit de câte ori am ocazia. Mi se pare impecabil în genul lui - filme cu gangsteri. Nu mă interesează anumite stângăcii sau locuri comune, așa că nu mă deranjează să văd, de exemplu, că cel mai mare dușmani al negrilor, un anume căpitan Foley, are părul de un alb strident (dacă îmi este permis să mă exprim așa). Însă îmi plac cei doi tipi în jurul cărora se învârte povestea: Dutch Schultz (Tim Toth) și Bumpy Johnson (Laurence Fishburne). Jocul celor doi nu are egal, aș putea spune că sunt fabuloși. Cei din rolurile secundare sunt și ei impecabili (cu mici rezerve în ce-o privește pe Vanessa Williams). Nu am cuvinte să recomand cum s-ar cuveni acest film. Dar n-aș fi scris despre el dacă nu mi-aș fi amintit de unul dintre efectele nedorite pe care le-a produs asupra mea și care este absolut enervant: nu mai pot să îl suport pe Tim Roth în niciun alt film. Și a făcut filme, nu glumă. Am văzut, spre exemplu, „Povestea pianistului de pe ocean” - mă uităm acolo și-mi spuneam: „ce naiba caută Dutch Schultz în filmul asta?” Astea sunt riscurile când joci magistral într-un film foarte bun - rolul ăla rămâne din tine, restul încep să pară a fi doar întâmplări în care nu ai ce căuta.
