ÎNECATUL CEL MAI FRUMOS DE PE LUME
Cei dintâi copii care au văzut promontoriul întunecat şi
tainic înaintând în mare şi‑au închipuit că era un vas duşman. Apoi au văzut că
n‑avea steaguri şi nici catarge şi au crezut că ar putea fi o balenă. Dar când
a ajuns la ţărm, împotmolindu‑se, i‑au dat la o parte puzderia de alge, braţele
de meduze şi rămăşiţele de peşti şi naufragii ce‑l acopereau, descoperind abia
atunci că era un înecat.
Se jucaseră cu el toată după‑amiaza, îngropându‑l
în nisip şi dezgropându‑l, până când cineva a dat cu ochii de ei din întâmplare
şi a dus vestea, sculând întregul sat în picioare. Bărbaţii care l‑au purtat
pe umeri până la casa cea mai apropiată au băgat de seamă că era mai greu decât
sunt morţii de obicei, aproape ca un cal şi şi‑au zis că stătuse poate prea
mult în voia valurilor iar apa îi pătrunsese în oase. Când l‑au întins însă pe
jos au văzut că era mult mai mare decât oricare om, căci abia încăpea în casă,
dar au crezut că însuşirea de a creşte şi după moarte era poate în firea
anumitor înecaţi. Mirosea a mare şi numai conturul mai dădea de bănuit că era
leşul unei fiinţe omeneşti, căci pielea‑i era acoperită de o platoşă de
peştişori şi de mâl.
