Să fi avut vreo şase ani, când un unchi al meu m-a luat de mână să
mă ducă la cimitirul Sfântul Matei, din interiorul cetăţii, ca să vedem, zicea
el, o vecină.
Era primăvară: în cimitir înflorise muşeţelul, o tufă de măceş
într-un colţ era încărcată cu trandafiri mărunţi de aprilie. Trebuie să fi fost
pe la amiază, soarele încălzise pământul şi se simţea mirosul de iarbă. Uşa
bisericii era deschisă, popa punea tămâie în cădelniţă, apoi şi-a pus
patrafirul, a trecut peste prag şi s-a îndreptat spre morminte.
