Vederi de sus

La ultima petrecere de la scoala Mariei, cea dedicata Craciunului, am facut diverse poze, dintre care am si urcat o parte. Uitandu-ma acum peste ele, am dat de una mai speciala, careia i s-ar potrivi de minune titlul "Brad vazut de sus". Uite:

Incremenirea

Treceam ieri pe lângă piaţa din cartier şi, dintr-odată, am realizat cât de mult mă uimeşte să văd aceiaşi oameni făcând aceleaşi lucruri zi de zi. Iată, în faţa covrigăriei, individul fără picioare stând în scaunul lui cu rotile şi psalmodiind aceleaşi texte înduplecătoare. Mai încolo, florarii, mereu la fel îmbrăcaţi, lângă tarabele pe care stau mereu aceleaşi flori, de parcă nimeni n-ar cumpăra vreodată nici măcar o petală. Cerşetorii, nebunii, iată-i şi pe ei cam în aceleaşi locuri, mergând strâmb şi schimonosindu-şi fețele. Oh, lumea nu se mai schimbă, gata, a încremenit. De-acum şi până nu voi mai fi o să văd mereu aceeaşi poză, aceeaşi lovitură de bardă aplicată secundei în care pentru mine cineva a spus stop. Când eram copil, încremenirea asta era tot ce-mi doream, mă bucuram să mă trezesc dimineaţa şi să constat că nimic nu s-a schimbat. Căpătam siguranţă, universul nu putea să fie decât prietenos, ne-luându-mi oamenii, lucrurile şi peisajele cunoscute. Acum însă... parcă mă cuprinde disperarea. Aş vrea ca totul în jur să se schimbe, să nu mă simt prizonier al acestor imagini. Aş vrea ca pe sub fereastra mea să nu mai treacă maşinile, ci să curgă Nilul, la semafor, după roşu să vină albastrul cerului de vară, motorul să toarcă piesele lui Cat Stevens...