În ziua de 16 iulie a anului 1861, la sfințirea celei
de-a doua biserici din satul Răstoaica, în rândul din față puteau fi văzute
două personaje înveșmântate în straie cernite – o femeie impunătoare, cu părul
roșu care stătea să izbucnească de sub năframa de doliu, în pofida conciului cu
care era strâns și un tânăr peste măsură de slab, îmbrăcat în smoking cu
jacheta dreaptă, pantaloni reiați și papion negru. Nu erau alții decât Smaranda
și Iorgu, văduva și fiul răposatului Neculae Niculescu -Dorobanțul, trecut la
cele veșnice cu un an înainte, din pricina mușcăturii unui păianjen. Acest
trist destin făcuse ca împlinirea dorinței lui de suflet – construirea
bisericii din centrul satului, să se amâne. Pe patul de moarte, Neculae îi
ceruse Smarandei să ducă lucrarea la bun sfârșit și îi încredințase o taină,
cerându-i să nu vorbească despre asta înainte ca slujba de sfințire să ia
sfârșit. Era vorba despre un cuvânt care îi fusese revelat în timpul
rugăciunilor pentru terminarea cu bine a construcției, prin intermediul unui
vis. Îl rostise în fiecare dimineață, conform poruncii primite și, exact în
ziua în care, luat cu multele lui treburi, lăsase să treacă ora prânzului fără
a-l rosti, fusese mușcat de păianjen. Smaranda trebuia să continue ritualul
până când biserica va fi gata și, prin sfințire, cuvântul avea să devină unul
ca oricare altul. Dar până atunci, nu avea voie să vorbească despre asta nici
măcar cu Iorgu, fiul lor.
