Tortura aluatului

Zilele trecute mi-am amintit de sărățelele pe care le mâncam în vremea lui Ceașcă. Oriunde mergeam, pe unde eram invitat, apărea ca la comandă o farfurie cu sărățele, unele bune, altele foarte bune, altele excepționale. Alături de ele - farfuria cu fursecuri. Oh, ce vremuri! Făcându-mi-se mare poftă de respectivele delicatesuri, am pus, ca omul, o întrebare pe Facebook: „are cineva să-mi dea o rețetă de sărățele din alea meseriașe?” Am primit vreo două răspunsuri, încă mai aștept și altele promise. Dar ce să vezi, o prietenă din America mi-a spus cam așa: „dacă vrei sărățele, te duci frumușel la magazinul din colț și le cumperi de acolo; dacă ești mai pretențios, cumperi numai aluatul și-ți prepari sărățelele din el”. Merci, dar asta știam și eu, mi-am spus. Apoi însă prietena din America a continuat: „dacă, însă, îți ții nevasta în sclavie, uite-aici o rețetă de aluat făcut în casă". Ei bine, rețeta aia de aluat este cel mai complex lucru care poate fi întâlnit într-o bucătărie obișnuită - asta e părerea mea. Iată rețeta: cine are chef s-o facă, s-o facă. Apoi să-mi spună și mie cum a fost.

Secretul aluatului

Pentru cei care îşi doresc să mănânce o plăcintă excepţională (cu brânză, cu mere, cu ciuperci, cu dovleac - n-are-a face), am să dezvălui azi un mic secret. Aluatul se face simplu: se bat cu un tel x linguri de ulei, x-6 linguri de zahăr şi 2 ouă, unde x este un număr impar din intervalul [15, 21]. Pentru intervalul [9,13] se foloseşte un singur ou şi x-5 linguri de zahăr. Se adaugă x linguri de apă minerală, continuându-se bătaia cu telul. Se adaugă apoi o linguriţă de praf de copt stins cu zeamă de lămâie şi se continuă baterea (de fapt, omogenizarea).