Stau si ma intreb de ce au copiii asa o inclinatie naturala catre a spune rautati. Zice la Biblie ca ne nastem fara de pacat sau, ma rog, doar cu pacatul primordial care se si spala, daca nu ma insel, odata cu botezul. De unde atunci tendinta de a vorbi urat, de exemplu? De ce rautatile sunt mai degraba atractive pentru un copil decat vorbele frumoase?
Cand Maria avea doar sase ani si abia invata scrisul, m-a invitat doamna invatatoare la o mica discutie, unde am aflat ca Maria s-a alaturat rapid unui grup de copii care vorbesc urat, se jignesc gratuit, etc. Pentru a ma edifica pe deplin, mi-a dat si niste biletele pe care Maria le scria - ca raspuns, desigur, la biletelele altora.
Mie unul, treaba respectiva mi-a dat foarte mult de gandit. Stiu ca la varsta asta, copiii nu fac nimic cu rautate, ca nu pricep ca fac lucruri care nu sunt OK, ca multe le fac din tendinta naturala de a imita, ca e ceva trecator, etc. Si totusi: de ce asa si nu invers? De ce nu isi trimit ei biletele in care sa scrie, spre exemplu, "esti o simpatica, Bianca"? De ce nu imita lucrurile frumoase pe care le vad cu siguranta in casele lor? In general, parintii unui copil nu se adreseaza unul celuilalt cu "esti o vita". De ce ne fascineaza, inca de mici, rautatea?
