Se afișează postările cu eticheta deziluzie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta deziluzie. Afișați toate postările

marți, 18 decembrie 2012

Dezamăgirea ca amăgire

Ciudată soartă pare a avea cuvântul "dezamăgire", laolaltă cu fratele său geamăn "deziluzie". Pentru că atunci când te simţi dezamăgit, greutatea poverii ţi se pare a cădea nu pe tine, cum ar fi natural, ci, oarecum surprinzător, pe celălalt. Foarte des se întâmplă să-l auzi pe câte unul zicându-i cuiva "m-ai dezamăgit". Şi zicând asta, el îşi închipuie că celălalt ar trebui să se simtă vinovat. Numai că dacă ne gândim bine, singurul care ar trebui să se simtă vinovat este însuşi dezamăgitul (deziluzionatul). Adică eu am crezut că tu eşti un suflet nobil, te ştiu de vreme îndelungată şi am trăit mereu cu convingerea asta. Pe baza ei, când mi-ai cerut ajutorul, nu am stat pe gânduri şi ţi l-am oferit. Să zicem că mi-ai cerut bani şi ai zis că mi-i restitui în câteva luni, dar nu i-am mai văzut nici după ani şi ani. Şi atunci mă apuc să spun că m-ai dezamăgit, făcându-ţi din asta o anume vină, în loc să accept adevărul trist că eu sunt singurul vinovat - erai într-un fel şi eu am crezut că eşti în altul. 


După mine!