Ciudată
soartă pare a avea cuvântul "dezamăgire", laolaltă cu fratele său
geamăn "deziluzie". Pentru că atunci când te simţi dezamăgit,
greutatea poverii ţi se pare a cădea nu pe tine, cum ar fi natural, ci, oarecum
surprinzător, pe celălalt. Foarte des se întâmplă să-l auzi pe câte unul zicându-i
cuiva "m-ai dezamăgit". Şi zicând asta, el îşi închipuie că celălalt
ar trebui să se simtă vinovat. Numai că dacă ne gândim bine, singurul care ar
trebui să se simtă vinovat este însuşi dezamăgitul (deziluzionatul). Adică eu
am crezut că tu eşti un suflet nobil, te ştiu de vreme îndelungată şi am trăit
mereu cu convingerea asta. Pe baza ei, când mi-ai cerut ajutorul, nu am stat pe
gânduri şi ţi l-am oferit. Să zicem că mi-ai cerut bani şi ai zis că mi-i
restitui în câteva luni, dar nu i-am mai văzut nici după ani şi ani. Şi atunci
mă apuc să spun că m-ai dezamăgit, făcându-ţi din asta o anume vină, în loc să
accept adevărul trist că eu sunt singurul vinovat - erai într-un fel şi eu am
crezut că eşti în altul.